Cum am scăpat de o căsătorie aranjată

Acum câteva luni, Amina a fugit de acasă. Trebuia să se căsătorească cu un prieten de-al tatălui ei: un bărbat din Yemen, aproape de trei ori mai în vârstă ca ea. Gândul ăsta o speria teribil. A avut dubii în legătură cu căsătoria încă de la început, dar tatăl ei, un cunoscut şeic din Canada, cu mulţi susţinători în întreaga lume, a rămas de neclintit. Mai mult, acesta începuse deja procesul de negociere cu viitorul ei soţ din Orientul Mijlociu.

Aminei i-au trebuit câteva luni ca să îşi facă curaj să plece, lucru care s-a şi întâmplat, într-un final, vara trecută. „Am umplut doi saci menajeri cu acte şi alte lucruri de-ale mele şi i-am spus fratelui meu: «Trebuie să duc gunoiul »", mi-a povestit Amina. „Mă aştepta un taxi, m-am urcat în el şi m-am dus direct la adăpost."

Amina a stat vreo câteva săptămâni într-un adăpost pentru femei din oraşul său natal, Kingston, Ontario. Dar, la sugestia poliţiei locale, s-a mutat într-o altă provincie din Canada. Asta pentru că tatăl ei, care este lider spiritual în comunitatea sa şi are şi antecedente de violenţă, nu acceptă că Amina a fugit de acasă şi vrea să o găsească şi să o aducă înapoi. De-asta nu pot dezvălui numele adevărat al Aminei şi nu pot publica imagini cu ea.

Conform unui studiu recent efectuat de South Asian Legal Clinic din Canada, mai mult de două sute de femei din Ontario s-au măritat împotriva voinţei lor între 2010 şi 2012. Amina are noroc că nu face parte din statistica asta, despre care autorii studiului spun că nu reprezintă decât vârful icebergului, pentru că subiectul e tabu.

Amina are 18 ani şi, înainte să fugă de acasă, urma cursuri de biologie la universitate. În prezent, face voluntariat la adăpostul unde locuieşte. În dimineaţa în care ne-am întâlnit purta un hijab mov şi o rochie lungă şi largă. În afară de faţă şi de mâini, tot corpul ei era acoperit.

Am întrebat-o pe Amina despre copilăria sa şi despre cum e să fii musulman în Canada, ţara în care s-a născut şi şi-a petrecut toată viaţa. „Tatăl meu este şeic şi e foarte respectat în comunitate, iar dacă noi nu studiem bine Coranul sau dacă suntem moderaţi, asta nu dă bine pentru el. El vrea ca noi să fim habotnici. Au fost foarte multe presiuni."

Amina îşi aduce aminte cum era nevoită să studieze limba arabă şi Coranul timp de trei ore, în fiecare zi, şi cum nu rata aproape niciodată cele cinci rugăciuni zilnice obligatorii pentru musulmani. Studiul intens a dat roade: la vârsta de doar nouă ani, Amina obţinuse statutul de hafiza, un titlu foarte rar şi prestigios care desemnează o persoană capabilă să recite întreg Coranul în arabă, din memorie.

În prezent, Amina nu se mai roagă şi aproape că a uitat întreaga carte sfântă pe care o memorase cândva. De fapt, se consideră necredincioasă sau „apostată," adică o persoană care nu se mai identifică cu religia musulmană. „Vreau să-l dau jos," spune ea despre hijab, „doar că mă simt goală fără el. Dar mă străduiesc."

I-am luat două interviuri Aminei. Primul a avut loc în aprilie, anul trecut, pe Skype. Citise pe un forum despre studiile realizate de mine cu foştii musulmanii şi mă contactase ca să-mi împărtăşească experienţa ei. Al doilea a avut loc în august, în Ontario, şi a durat câteva zile.

Apostazia e considerată păcat în cadrul islamului. Coranul, deşi nu prescrie o pedeapsă fizică pentru apostazie, avertizează că cei care părăsesc religia musulmană sunt condamnaţi la suferinţă eternă în viaţa de apoi. În ţările în care musulmanii sunt majoritari, apostazia se pedepseşte cu moartea.

În Occident, apostazia nu este o infracţiune, ăsta e un principiu fundamental. Articolul 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 spune că „Toţi oamenii au dreptul la libertate de gândire, conştiinţă şi religie." Acesta include şi dreptul indivizilor să-şi schimbe religia sau credinţele.

Musulmanii reformişti sunt de acord cu prevederile articolului şi insistă că libertatea de religie este garantată de Capitolul 2, versetul 256 din Coran: „Nu există nicio obligaţie faţă de religie."

Dar tatăl Aminei are alte idei. „El crede că apostaţii trebuie omorâţi," spune ea. O întreb ce s-ar întâmpla dacă i-ar spune tatălui ei că şi-a pierdut credinţa. „Ăsta ar fi sfârşitul. Nu mi-ar accepta apostazia niciodată. Nici nu pot să-mi imaginez."

Amina are dubii faţă de Islam de când avea nouă ani, în ciuda faptului că pe atunci ştia Coranul pe de rost. Dar abia în adolescenţă, când a dat peste forumul consiliului foştilor musulmani din Marea Britanie pe net, „şi-a dat seama" că nu crede. „Nu mai eram de acord cu o grămadă de lucruri, în special cu felul în care sunt tratate femeile. Chestia asta m-a făcut să renunţ la islam," povesteşte Amina. După ce a citit mărturiile unor foşti musulmani, a căpătat încrederea să renunţe la religie. „Am încercat din greu să-l iubesc pe Allah şi islamul," zice ea, „dar nu poţi să te forţezi să simţi aşa ceva."

Amina s-a născut în 1997, în Ontario. Primii săi ani din viaţă şi i-a petrecut alături de mama şi fratele său. Tatăl ei plecase de dinainte ca ea să se nască şi locuia în Statele Unite. Dar lucrurile n-au mers bine pentru el, iar acesta s-a întors la familia sa, la puţin timp după cea de-a şasea aniversare a Aminei. Ea spune că tatăl său fusese un musulman moderat înaint, sau cel puţin aşa i-a spus mama sa. Dar n-a mai fost la fel de moderat cât era ea copil. Şi cu siguranţă nu a mai fost la fel de moderat nici în momentul în care Amina a fugit de acasă. Ceva i s-a întâmplat cât timp a stat în SUA. Poate a avut o revelaţie sau a fost convertit, pentru că s-a întors un om cu totul diferit. „Poate că a fost radicalizat acolo. Nu ştiu," zice Amina.

Amina a avut o copilărie zbuciumată. În casa ei a existat foarte multă violenţă şi cea mai mare parte o viza pe ea. Totul a început când avea doar trei ani. Un prieten de-al tatălui său s-a mutat în aceeaşi casă cu familia ei, unde a locuit pentru următorii doi ani. În timpul ăsta, bărbatul respectiv a abuzat-o sexual. Când acesta a plecat, abuzul sexual nu a încetat, ci a fost continuat de fratele său, cu cinci ani mai în vârstă decât ea.

Când s-a întors, tatăl Aminei era un om schimbat, dar şi ea era schimbată. Suferea de traumele abuzului sexual. Nu putea vorbi, fusese diagnosticată cu mutism selectiv. „Puteam să vorbesc doar cu mama şi fratele meu, dar altor oameni nu puteam să le spun un cuvânt," îşi aminteşte Amina. Pe lângă asta, mai suferea şi de sindromul stresului posttraumatic.

Tatăl Aminei nu ştia nimic despre abuzul sexual, pentru că ea îl păstrase secret, la insistenţele mamei sale. „Ea ştia de abuzul sexual încă de la început, dar mi-a spus să-mi ţin gura, pentru că dacă află tata, o să mă omoare," mi-a explicat Amina. „El crede că violul e vina femeii. Dacă ar fi aflat atunci că nu mai sunt virgină, aş fi intrat în bucluc."

În ciuda faptului că ştia de abuzul sexual la care era supusă fiica sa, mama Aminei nu a făcut nimic ca să-l oprească, iar acesta a continuat până când Amina a împlinit 13 ani. În schimb, abuzul, în general, a continuat şi după aceea, mai ales după ce s-a întors tatăl ei din Statele Unite.

La început era vorba de muţenia ei. Tatăl ei nu putea înţelege asta. O confunda cu timiditatea. Din cauza asta, o pedepsea. Deseori era vorba de inabilitatea Aminei să recite din Coran. După ce s-a întors din SUA, tatăl Aminei s-a erijat în lider spiritual şi şi-a fondat propria şcoală religioasă madrassa, pentru copiii musulmani din comunitate. „Mă bătea până citeam. Era oribil, pentru că nu eram fizic capabilă să citesc măcar o pagină. Dar tatăl meu mă forţa," spune Amina.

Din spusele Aminei, tatăl ei o bătea cu un băţ mare de bambus pe care îl folosea şi ca arătător atunci când preda la şcoala religioasă. „Avea grijă să nu mă lovească peste faţă." Ceilalţi copii nedisciplinaţi erau şi ei pedepsiţi fizic. „Îi lega şi apoi îi bătea."

Amina spune că „treaba asta nu m-a făcut să mă îndepărtez de islam." Dar a făcut-o să-şi urască tatăl, ale cărui acte violente se intensificaseră într-atât de tare încât urmele lor nu mai puteau fi ascunse. Amina îşi aminteşte prima dată când s-a întâmplat. Totul pornise de la un Coran. „O pagină din el se rupsese, iar tata a presupus că eu am rupt-o. Mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe cuptorul încins."

Amina nu a făcut plângere, dar o profesoară de la şcoala unde învăţa a alertat Children's Aid Society (CAS) din Ontario. Reprezentanţii agenţiei i-au chestionat pe părinţii Aminei, iar aceştia i-au spus că arsura era rezultatul unui accident. Amina îşi aminteşte că tatăl său era „foarte nervos" pentru că ea „îi adusese persoane kāfir [necredincioase] în casă." Amina avea doar şapte ani pe atunci.

A urmat şi mai multă violenţă. Când Amina avea 13 ani şi învăţase să vorbească nestingherită, îl ajuta pe tatăl său cu predarea arabei clasice şi a învăţăturilor Coranului la şcoala religioasă. Într-o zi întârziase la cursuri. „Tatăl meu era extrem de furios," îşi aminteşte Amina şi începe să descrie cum acesta a început să o bată atât de tare încât i-a rupt încheietura. Mătuşa ei a dus-o la spital din cauza durerii, iar Amina a fost intervievată de un asistent social de la CAS. „I-am spus că mă împiedicasem şi am căzut."

Un an mai târziu, când Amina avea 14 ani, tatăl ei a încercat să o deporteze în Arabia Saudită unde urma să se mărite. Ideea asta o îngrozea pe Amina, care i-a povestit totul unei prietene apropiate. Prietena ei s-a îngrijorat şi i-a spus mamei sale, iar cea din urmă a alertat CAS-ul, care a intervenit de data asta şi a mutat-o pe Amina într-un centru de plasament. Dar tot aranjamentul ăsta era de formă. Tatăl ei o vizita nesupravegheat, iar atunci când Amina a fost dată în grija unchiului şi mătuşii ei, o soluţie sugerată chiar de CAS, tatăl ei o lua acasă la el şi o aducea înapoi numai când veneau asistenţii sociali în control.

În perioada pe care şi-a petrecut-o departe de casă, Amina a fost hărţuită şi de alte persoane din zona în care locuia. „Am primit multe ameninţări de la amicii mei musulmani şi de la persoane pe care nici nu le cunoşteam din comunitate." Nu se simţea în siguranţă atunci când mergea la şcoală cu autobuzul, pentru că mai fusese abuzată în trecut de persoane care-l cunoşteau pe tatăl ei. „Trebuia să iau taxiul, dar majoritatea şoferilor de taxi din oraşul meu erau musulmani membri ai comunităţii şi uneori, în loc să mă ducă la şcoală, mă duceau acasă la ai mei."

Amina le-a spus celor de la CAS despre hărţuire, dar „nu s-a întâmplat nimic." Hărţuirea a continuat şi în cele din urmă Amina a cedat pentru că nu mai putea suporta. După trei luni, s-a întors acasă la ai ei.

Amina e convinsă că cei de la CAS erau speriaţi de tatăl ei, datorită influenţei pe care o avea în comunitatea musulmană locală. „Eram foarte furioasă pentru că cei de la CAS îmi evitau cazul, deşi aveau antecedente în care puseseră copii în centrul de plasament din motive mult mai puţin grave, precum neglijenţa părinţilor. Nu voiau să intervină în cazul meu."

În punctul ăsta începuseră exorcismele. „Tatăl meu crede că sunt posedată de shaytaani [demoni] şi de jinni [creaturi supranaturale din mitologia islamică] şi că ăsta e motivul pentru care sunt rebelă," mi-a povestit Amina.

Amina îşi amintea cum, de câteva ori, tatăl ei, împreună cu vreo opt-zece bărbaţi aleşi „aleatoriu" din comunitate, au imobilizat-o şi au forţat-o să bea apă „sfinţită," adică un amestec de vin şi scuipat. După asta, bărbaţii prezenţi începeau să scuipe direct pe Amina şi să o acopere cu saliva lor. Uneori o băteau, ca să „scoată" shaytaanii şi jinnii din ea. O dată tatăl său a cerut ajutorul a doi bărbaţi ca să o dezbrace la piele şi să o acopere în ulei „purificator." Amina îşi aminteşte că a povestit toate astea unui asistent social al CAS, care era musulman şi prieten cu tatăl său, dar acesta „n-a făcut nimic." Cât se întâmplau lucrurile astea, Aminei nu îi era permis să părăsească casa, iar din cauza asta a ratat un întreg semestru la şcoală.

Amina s-a simţit din ce în ce mai slăbită de evenimentele astea. Dar nu a fost înfrântă, pentru că a doua oară când tatăl ei a încercat să o forţeze să se căsătorească, a luat iniţiativa şi a plecat. De când a plecat, a fost nevoită să se adapteze la viaţa din adăpost şi la „dramele" ei. De asemenea, a trebuit să se confrunte cu dificultăţile separării de propria sa mamă, de care îi e tare dor. Pe lângă asta, e îngrijorată că tatăl ei o va găsi. „Dacă mă găseşte tata, cel mai probabil o să mă omoare."

Kiran Opal, activistă pentru drepturile omului şi cofondatoare a asociaţiei Foşti Musulmani din America de Nord (EXMNA) cunoaşte foarte bine cazul Aminei, nu doar pentru că a ajutat-o direct, ci pentru că şi ea, la rândul ei, a trecut printr-o experienţă similară şi s-a confruntat cu presiuni venite din partea părinţilor, în ciuda faptului că provine dintr-o familie musulmană „liberală," după cum o descrie chiar ea.

EXMNA, fondată în 2013 în Toronto şi Washington, reprezintă o reţea de ajutorare a foştilor musulmani, care îi ajută pe aceştia să facă faţă singurătăţii şi stigmei asociate cu părăsirea islamului. „Sunt foarte multe resentimente faţă de foştii musulmani," zice Opal. „Eşti tratat ca un trădător, doar pentru că nu crezi în aceleaşi lucruri ca restul. Se aşteaptă de la tine să-ţi ţii gura şi să nu critici religia."

Referitor la chestiunea căsătoriilor forţate din comunităţile musulmane din Canada, Opal spune că pentru cele mai multe tinere musulmane „nu există opţiuni: dacă vor să aibă posibilitatea să aleagă cu cine se căsătoresc şi cu cine fac sex, atunci trebuie să evadeze."

Dar evadarea nu e simplă: „Fetele din familiile de imigranţi musulmani sunt dependente, financiar şi emoţional," explică Opal. „Nu e aşa simplu, nu poţi pur şi simplu să te duci la un adăpost sau să chemi poliţia atunci când ai fost crescută într-o familie cu zece membri, care trăiesc cu toţii sub acelaşi acoperiş şi tu trebuie să îndeplineşti un rol şi se aşteaptă de la tine să ai grijă de fraţii tăi mai mici. Nu vrei să îţi răneşti mama sau să aduci ruşine asupra ei sau să-ţi răneşti sora mai mică, pentru că ştii că părinţii tăi or să fie şi mai stricţi cu ea."

Trebuie subliniat faptul că mariajele forţate nu sunt o problemă exclusiv islamică. Există multe alte culturi nonmusulmane în cadrul cărora căsătoria este bine reglementată de tradiţie.

Totuşi, căsătoria forţată este o problemă pentru Amina, care a fost nevoită să se autoexileze din sânul familiei sale ca s-o evite. E o problemă şi pentru părinţii Aminei care, atunci când au venit în Canada ca refugiaţi, au adus cu ei codurile de onoare din Yemen , şi acum sunt nevoiţi să negocieze ruşinea de a avea o fiică „rebelă." Şi, după cum mi-a spus şi Amina, este o problemă pentru multe tinere din Canada. „Sunt foarte multe fete din comunitatea mea care au trecut prin aceleaşi lucruri," spune ea. „Căsătoria forţată e foarte comună."

Când i-am întrebat pe cei de la Children's Aid Society din Ontario cum comentează acuzaţiile făcute de „Amina," au refuzat să răspundă şi au invocat politica de confidenţialitate, care le interzice să discute despre cazuri specifice.

DrSimon Cottee este conferenţiar în criminologie la Kent University. El şi-a desfăşurat cercetarea cu ajutorul unei burse din partea Economic and Social Research Council. Cartea sa, The Apostates: When Muslims Leave Islam, apare luna aceasta la editura Hurst & Co.

Roberto Dassoni e fotograf şi regizor.

@simoncottee

Traducere: Mihai Niţă

Citeşte mai multe despre femei musulmane:
Ce cred femeile musulmane despre purtarea vălului? O fostă musulmană a fondat un Tumblr pentru femeile care au renunţat hijab Aisha, femeia pentru care s-a modificat Coranul