Cum arată 20 de ani de festivaluri de muzică în fotografii

De la Woostock '94 şi până în prezent, fotografa Cheryl Dunn a documentat cele mai mari festivaluri de muzică din SUA, din mijlocul acţiunii.

În 1994, Dunn şi încă 15 prieteni s-au aventurat s-au dus la Woodstock, la a 25-a comemorare a festivalului iubirii libere. După ce a auzit că unii puşti se duseseră acolo, înainte de startul festivalului, ca să-şi facă ascunzişuri pentru droguri, Dunn şi gaşca şi-au făcut şi ei provizii (şi un smoothie de ciupercuţe) pentru cele trei zile de distracţie. „Era legea junglei acolo: nu aveai mâncare, nu aveai de unde să faci rost de chestii, iar maşinile erau parcate la vreo 60 de kilometri distanţă. Lucrurile scăpaseră de sub control, aşa că ne întrebam dacă o să o dăm în bară sau dacă o să ne simţim bine", îşi aminteşte Dunn. Indiciu: s-au simţit bine, până la urmă.

În următoarele trei zile, Dunn şi restul au trăit ca „oamenii peşterilor". „Mergeam şi făceam troc cu ceilalţi, ca să facem rost de mâncare. A fost o experienţă primitivă, din toate punctele de vedere. Dar pe lângă asta, am şi dansat ca nebunii în noroi şi pe întuneric, pe muzică genială. Ăsta a fost un exemplu de comportament uman extrem şi mi s-a părut fascinant, aşa că am ales să-l surprind în imagini", spune ea.

În ultimii 20 şi ceva ani ani, Dunn şi-a petrecut verile la toate festivalurile mari de muzică din ţară, cu aparatul foto în mână, într-o mare de fani înfocaţi plini de sudoare. De curând, fotografa a adunat toate experienţele astea euforice într-o carte pe nume Festivals are Good. Cum, în prezent, festivalurile de muzică au devenit atât de populare, am stat de vorbă cu Dunn, ca să înţelegem de ce ele reprezintă actul suprem de libertate.

Spune-ne despre tine. Ce muzică îţi plăcea când ai început să mergi la festivaluri?
Eu am crescut în suburbiile New Jersey-ului şi am avut doi fraţi mai mari, care ascultau mai tot timpul muzică la maxim. Stăteam într-un loc destul de izolat. Ca să ajung undeva trebuia fie să merg cu bicicleta, fie să mă ia cineva cu maşina spre New York. În zona mea nu erau nici cluburi, nici localuri mici. Aşa că eu şi fraţii mei ne duceam la concerte rock mari, iar mie a început să îmi placă asta, pentru că asta era singura chestie la care aveam acces, cel puţin până m-am mutat în New York. Mi-a plăcut foarte mult muzica şi dansam o grămadă şi chestii, dar, în adolescenţă, eram interesată în principal de concertele foarte, foarte mari. Cred că de acolo a început totul!

Când ai început prima dată să faci fotografii la festivaluri? Ce te-a atras la ele?
Un prieten de-al nostru avea o casă în nordul statului şi vreo 15 dintre noi ne-am dus acolo pentru Woodstock 94. Am plecat la drum într-o vineri, seara, ca să facem rost de provizii şi să ne drogăm. Auzisem nişte zvonuri despre nişte tipi care se duseseră şi îşi îngropaseră drogurile lângă gardul care împrejmuia locaţia festivalului, ca să poată să le dezgroape după ce urmau să intre.

Noi doar ne-am rulat nişte joint-uri, venisem pregătiţi. Dar când am ajuns noi acolo, nu mai era niciun gard. Oamenii îl dărmaseră şi luaseră cu asalt locul. Veniseră de două sau trei ori mai mulţi oameni decât încăpeau acolo. Autostrăzile erau blocate şi ploua cu găleata. A fost un test de supravieţuire, prin care nu mai trecusem până atunci, şi mi-a plăcut la nebunie.

Timp de vreo 10 ani am fotografiat şi meciuri de box. A fost un proiect personal de-al meu. Am continuat să documentez ambele subiecte pentru că m-au ajutat să devin o fotografă mai bună: mă determinau să mă mişc rapid şi să mă adaptez unor circumstanţe asupra cărora nu aveam niciun control. Am fotografiat festivaluri şi pentru unele publicaţii, dar de fapt, eu făceam asta mai mult ca exerciţiu, ca să îmi menţin fluiditatea şi să învăţ să anticipez natura umană. Când te duci într-o mulţime de o sută de mii de oameni şi faci poze timp cinci zile, în fiecare an, ajungi să înţelegi foarte bine comportamentul oamenilor şi reacţiile lor faţă de tine, ca fotograf, şi faţă de obiectivul aparatului tău.

Se discută mult în ultima vreme despre cum festivalurile s-au schimbat şi despre cum multe dintre ele au căpătat o dimensiune corporatistă. Ce crezi despre asta?
Eu sunt de părere că e o schimbare în bine. Oamenii ar trebui să fie în siguranţă la un festival, pentru că mulţimile sunt destul de periculoase. Dar odată ce ai intrat, ar trebui să fii liber. Nepoatele mele au crescut în Sud, iar când una dintre ele a făcut 14 ani, m-a rugat să merg cu ea la festivalul Bonnaroo. Mi-a plăcut foarte mult experienţa aia, pentru că am avut parte de distracţie şi libertate. Festivalul ăsta nu se ţine undeva în deşert, el are loc într-un orăşel din Tennessee şi e cel mai important eveniment anual de acolo. E cu adevărat special. E în Sud, mâncarea e delicioasă, iar oamenii sunt OK.

Fiecare festival are propriul lui vibe, dar acum asistăm la o omogenizare a experienţelor, pentru că promoterii şi sponsorii au început să le cumpere pe toate. Un festival este, mai întâi de toate, despre muzică şi despre experienţa ta personală, e despre oamenii cu care dansezi. Da, are loc şi un proces de gentrificare, dar aşa de întâmplă peste tot. Este un ciclu.

La festivaluri nu se duc numai tineri sau o subcultură anume. Povesteşte-ne despre celelalte tipuri de oameni peste care dai.
Asta îmi place cel mai mult. Sunt foarte mulţi tineri la festivalurile pentru că sunt foarte obositoare din punct de vedere fizic, dar nu există o limită superioară de vârstă. Tinerii sunt foarte încântaţii când văd un fan mai în vârstă în mijlocul lor. În cazul unor festivaluri precum Bonnarroo e vorba de un amalgam de tipuri de muzică şi de vârste, pentru că acolo cântă şi trupe care există de mult timp, dar şi trupe proaspăt formate. La un festival, poţi să surprinzi un anume respect pentru cei mai în vârstă, care nu e specific societăţii americane, în mare. Îmi place să văd că puşti de 18 ani dansează pe melodiile unor artişti care sunt în branşă de 50 de ani. Vezi aprecierea pe feţele oamenilor, iar asta mi se pare special.

Pe lângă asta, poţi să vezi cum s-au influenţat între ele diferitele genuri muzicale. Muzica africană, muzica blues, country, rock şi punk. Poţi să vezi cine a preluat de la cine sau cine a imitat pe cine.

Ce speri să înveţe oamenii din cartea ta?
Pentru mine, fotografiile astea sunt foarte expresive. După atacurile teroriste din Paris, am fost în Slovenia şi am ascultat discursul unui autor care spunea că, acum ceva vreme, îl vedea pe unul dintre personajele sale drept un anti-erou din cauză că mergea mereu în cluburi şi la petreceri, dar, de curând, îşi schimbase complet părerea: „Cred că tipul ăsta este, de fapt, eroul meu. Ce face el este să lupte pentru libertate." Trebuie să luptăm pentru lucrurile care sunt simple şi ne oferă satisfacţie. Cartea mea e despre asta. Un festival la care am vrut să merg de mult timp se ţine în Mali, dar a fost anulat, pentru că talibanii au interzis muzica. Libertatea de a avea o experienţă simplă într-o atmosferă plăcută a devenit un lux. Este ceva ce merită sărbătorit, chiar dacă pare o chestie trivială. Asemenea lucruri s-ar putea să fie foarte greu de găsit în viitorul apropiat. Noi avem libertatea de a avea aceste experienţe şi se cade să fim recunoscători pentru asta.

Vezi restul pozelor mai jos.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre festivaluri de muzică:
Ghid de festival pentru cei peste 20 de ani
Cum să eviți să te caci la un festival
De ce te simți atât de nasol după un festival
Am testat drogurile oamenilor de la un festival și am fost șocat de ce am descoperit