Când intri în Valea Jiului de pe Defileu, un indicator modest te anunţă că eşti în Aninoasa, deşi mai ai de mers până să ajungi în cel mai mic oraş al regiunii, care a fost comună până în 1989. De pe șoseaua care merge spre Lupeni faci dreapta și mai ai câțiva kilometri, pe un drum îngust și întortocheat, care te duce până la poarta fostei mine, de zece ani doar o amintire dureroasă și un morman de fiare vechi.

Ai ajuns în Aninoasa, orașul mort care bântuie încă Valea Jiului și care arată cel mai bine cât de mult poate însemna mina pentru fiecare dintre orașele de aici. Ca toate orașele din Valea Jiului, și Aninoasa e o comunitate care s-a născut în jurul minei, iar mina a fost cel mai important contribuabil la bugetul local, pe lângă faptul că dădea de lucru câtorva sute de oameni.

Lucrurile s-au schimbat dramatic între timp, pentru că de zece ani mina Aninoasa nu mai există. Clădirile administrative au rămas în picioare, biete ruine din care s-a furat tot ce se putea fura, turnul puţului încă se ridică semeţ peste oraş, dar minerii au fost risipiţi care încotro, şi ultima tonă de cărbune, extrasă în aprilie 2006 în acordurile funebre ale fanfarei minerilor, a pus capăt unei istorii de peste un secol.

Decizia închiderii minei Aninoasa a fost luată, la vremea aceea, din considerente economice, pentru că, deşi aici mai sunt rezerve de cărbune pentru încă o sută de ani, costurile de exploatare erau prea mari. Așa că, în loc să retehnologizeze mineritul, statul a preferat să pună cruce minei și, implicit, orașului.

Când s-a închis mina Aninoasa am fost acolo, la gura puțului, și ziua aceea nu era cu nimic diferită de o înmormântare, pentru că asta a fost de fapt. Daniel Surulescu, la vremea aceea director la Compania Națională a Huilei, zicea atunci că minele sunt ca oamenii: se nasc, trăiesc și mor. L-am crezut cinic, dar cred că vorbele astea rezumă cel mai bine destinul tragic al unei industrii de care, vrem sau nu, depinde întreaga Valea Jiului.

Așa se face că, în acordurile Imnului Minerilor, interpretat de ultima fanfară minerească, ultimul vagonet cu cărbune a fost adus la suprafață, ca să dea mărturie de faptul că huila din subteran încă mai zace pe acolo, pe undeva. Am văzut oameni în toată firea plângând ca niște copii, iar primarul din vremea aia al Aninoasei, Ilie Botgros, plângea mai tare ca toți, pentru că lucrase aici de când avea 16 ani. Mineri bătrâni, care lucraseră o viață întreagă aici, plângeau și blestemau printre dinți statul care a închis bunătate de mină. Ca la mort, ce mai.

După ceremonia asta funebră, care în nicio oră a pus capăt unui secol de minerit, m-am dus cu foștii mineri la o bere, ca să le aflu poveștile. Bătrânul Ion Sichitiu, care s-a recomandat „cadru de conducere", mi-a povestit atunci despre vremurile de glorie ale Aninoasei, ce părea să nu semene de loc cu orașul cenușiu și trist în care mă găseam.

Știa nea Sichitiu ce știa, pentru că m-am întors în Aninoasa și am găsit un oraș la fel de urât, dar mai pustiu. Drumul nu mai are atât de multe gropi, dar sărăcia se vede în faptul că sunt mai puține crâșme, iar pe strada principală trec mai mult pensionarii care se adună la garajele de lângă blocuri să joace table.

M-am oprit de vorbă cu câțiva dintre ei. Mi-au zis că fără mină s-a dus dracului viața din Aninoasa: femeile au plecat la muncă în străinătate (ca să aibă ce bea bărbații care nu găsesc de lucru), tinerii nu visează la Spania și Italia, ci la Timișoara sau Arad, pe unde au început să se mute ca să facă nu știu ce cablaje auto, pe bani și chirie mică, iar pensionarii – ca pensionarii, trag de pensie de la o lună la alta și trăiesc din amintirea vremurilor în care casca și lampa de miner mai însemnau ceva.

Actualul primar, Nicolae Dunca, știe cel mai bine ce a însemnat închiderea minei pentru oraș. După ce s-a bucurat că a câștigat alegerile, s-a luat cu mâinile de cap când a constatat că bate vântul prin conturile primăriei, iar fostul edil l-a lăsat cu aproape patru miliarde datorii la o bancă de unde se împrumutase ca să bage gazul în oraș. Fără gaz, dar cu bani de dat, primăria a tras de scadențe cât a putut, numai că, în primăvara anului 2013, Aninoasa a fost primul oraș din România care a intrat oficial în insolvență.

Nu-i vorbă, s-a întâmplat și la case mai mari, cum ar fi la Detroit, dar cum Valea Jiului nu e America anunțul falimentului n-a făcut decât să oficializeze o stare de fapt emblematică pentru această zonă. A fost nevoie de doi ani și de bani obținuți cu nenumărate rugăminți de la Guvern pentru ca orașul să scape de datorii, dar asta nu înseamnă că nu mai sunt probleme.

Mai rău e că fosta mină a devenit o ruină care mai mult încurcă socotelile primăriei, ce nu își permite să plătească nici măcar paza minimă de care ar fi nevoie. Nu că ar mai fi ceva de păzit în afară de ziduri goale, pentru că tot fierul a dispărut de mult la centrele de recoltare, dar clădirile abandonate sunt un real pericol de accidente pentru cei care se aventurează în zonă.

Fostul primar voia să facă la mină un muzeu și un parc de distracții, pentru care banca Mondială i-a promis două milioane de dolari, dar finanțarea n-a mai venit și mina a rămas să se împuțineze de la sine, puțin câte puțin.

Un medic idealist, Petrică Corlan, a muncit câțiva ani în Irak, ca medic la exploatările petroliere, și și-a băgat toate economiile în proiectul amenajării unui centru de recuperare neurologică în Aninoasa, dar a luat țeapă. Luna trecută, autoritățile i-au spus că proiectul pentru care se asociaseră nu mai e de actualitate, așa că în clădirea care adăpostea pe vremuri cantina minei și birourile vor să facă altceva.

Doctorul Corlan a pierdut banii dați pe proiectele tehnice, dar încă nu se dă bătut, pentru că a găsit o clădire ceva mai mică pe care primăria ar vrea să i-o dea, însă nu mai are cu ce să plătească hârtiile de care e nevoie până ce proiectul său să devină eligibil pentru finanțare europeană.

Ca și cum n-ar fi destule necazuri în orașul fără mină, Aninoasa are în marginea ei o comunitate despre care statisticile oficiale ar spune că trăiește sub pragul sărăciei. Eufemismul ăsta înseamnă că cele câteva zeci de familii de aici stau în niște cocioabe care abia se mai țin pe picioare, îngrămădiți și câte trei generații în două cămăruțe pline de igrasiei, iar ocupația tuturor este furatul.

Oamenii ăștia au făcut o adevărată industrie din furtul cărbunelui – vedeți, tot mineritul e baza – pe care îl descarcă din vagoanele staționate la Iscroni, în drumul spre termocentrala Paroșeni. Chiar dacă își pun viața în pericol și riscă să fie electocutați, oamenii fură cărbunele pentru că din asta trăiesc: vând un sac de huilă cu 10-15 lei pe la casele din Petroșani și Vulcan, iar a doua zi o iau de la capăt.

Poliția a confiscat într-o singură razie o sută de tone de cărbune, iar aproape toți locuitorii Coloniei din Aninoasa au dosare penale și amenzi cumulate de mii de lei. Însă viața lor continuă în ritmul vagoanelor cu huilă, măcar până începe campania și candidații vor veni să le promită o viață mai bună.

În ciuda acestor lucruri, Aninoasa e orașul cu cei mai mulți campioni pe metru pătrat, datorită clubului sportiv de tir cu arcul din localitate. Arcașii de aici au câștigat zeci de titluri naționale și europene, unul dintre ei a fost campion mondial, iar jumătate din lotul olimpic al României la tir cu arcul e format din sportivi de la Aninoasa.

Parcă în ciuda a ceea ce se întâmplă cu orașul lor, arcașii de la Aninoasa găsesc întotdeauna drumul spre centrul țintei, ceea ce nu se poate spune despre oamenii ce gestionează, vremelnic, mineritul ori comunitatea locală.

Am plecat din orașul prăfuit pe același drum întortocheat, gândidu-mă deja cum o să scriu peste doi ani aceeași poveste, de data aceasta la Uricani, unde mina se închide pentru totdeauna în 2018.

Până atunci, peste Aninoasa pluteşte aceeaşi linişte melancolică a târgurilor prăfuite, iar foştii mineri mai ridică din când în când ochii spre turnul puţului, aşteptând parcă semnalul care să-i cheme la şut.