Cum e să faci o operație pe creier

M-am simtit ca-n Evul Mediu când i-am pus cârligele. Nu era genul de manevră care să funcționeze prin aplicarea de presiune treptată, ca atunci când strângi un laț. Era nevoie de forță rapidă, zdrobitoare. Am folosit un „dispozitiv de imobilizare a capului" cu cârlige, ca să ținem craniul pe masa de operație, astfel încât, dacă pacienta începea să se miște în timp ce-i lucram pe creier, șevaletul meu de operație (ca să zic așa) să rămână complet imobil.

Cele trei cârlige reci, din metal, ale dispozitivului trebuia să se „atașeze" de craniu după ce-i străpungeau scalpul – un cârlig în frunte și două în ceafă, toate conectate la o clemă în formă de C. Clema se închide printr-un mecanism cu clichet, așa că a trebuit să declanșez manevra cu forțe proprii. În timp ce asistentul meu ținea capul pacientului ridicat de gât, i-am blocat exploziv clema pe craniu. Zgomotul rotițelor metalice i-a făcut pe cei din camera de operații, studenți, asistente și doctori, să se oprească și să se uite.

A fost primul din câteva sute de pași care trebuiau să meargă lin, repede și perfect.

Așa a început prima mea experiență cu decalotarea unui scalp și deschiderea craniului unei ființe umane vii. Înainte să ajung să mă folosesc de tehnici rafinate și delicate de neurochirurgie, trebuia, mai întâi, să trec de extraordinara cutie craniană. Podeaua era acoperită de părul lung și șaten pe care i-l răsesem din cap. Cârligele reci în carnea ei caldă îmi aminteau cât de invazivă o să fie toată treaba. Sub anestezic n-avea să simtă sau să țină minte nimic.

Eu, pe de altă parte, eram complet conștient și total pe fază – în egală măsură entuziasmat și îngrozit, un amestec unic de emoții cu care acum sunt obișnuit, dar care face ca orice operație complexă pe creier să-mi dea fiori până-n ziua de azi.

Înainte să ajungă în sala de operații, femeia nu putea să-și miște brațul stâng, iar medicii primari care-o îngrijeau și doctorii de la urgențe au găsit o „masă" în rezultatele de la imagistică. Am comandat imagini de și mai mare precizie (un RMN funcțional) care a dezvăluit că era o bilă de țesut cerebral anormal, care nu mai respecta regulile și creștea fără să țină cont de arhitectura naturală și elegantă a creierului. Era o tumoare. Din fericire, nu era cancer. Dar era într-o parte foarte importantă a creierului.

Lumea se miră când explic că anumite părți ale creierului nu-s la fel de importante ca altele. Putem să eliminăm acele anumite părți în urma unui cheag de sânge și pacienții să fie bine după. Pe de altă parte, alte zone din creier sunt atât de delicate, încât dacă le atingi un pic cu un instrument de precizie, pot să rămână afectate permanent. Tumoarea era în fâșia motrică a lobului parietal drept (o fâșie din creier lată de 1,3 centimetri și lungă de 18 centimetri, care transmite semnale până-n brațul stâng și-i spune să se miște). Era o zonă delicată din care să îndepărtezi o tumoare. Trebuie să scoți țesutul tumoral fără să deranjezi țesutul normal, care-i permite să se miște. Era stângace, așa că epicentrul lucrării mele era și epicentrul funcționării mâinii ei dominante.

Incizia a fost desenată cu un pix mov. Am curbat-o, ca s-o dau pe după linia părului, astfel încât atunci când îi crește părul la loc să nu vadă nimeni tăietura. Am folosit un bisturiu numărul zece (o lamă largă, rotunjită, pentru piele), ca să tai scalpul dintr-o singură mișcare rapidă de feliere. Scalpul e plin de vase de sânge, dar am lucrat rapid la ele, cu pensete lungi de cauterizare în mâna dreaptă și cu un furtun delicat de aspirare în stângă – cu primul instrument am pârlit vasele de sânge ca să se închidă, în timp ce celălalt mi-a permis să văd pe unde mă mișc. Să fii rapid, dar să nu te grăbești, m-am gândit. După pasul ăsta, scalpul putea să fie decalotat.

Craniul era bej și strălucitor. Arăta exact așa cum îți închipui când îți imaginezi un creier. În timp ce plănuiam unde să penetrez pentru prima oară osul, mi-am amintit de craniile antice pe care le văzusem prin muzee, ciuruite de găuri ritualice. Găurile alea nu erau niciodată în apropierea liniei centrale, o linie imaginară pe unde trecea o creastă subțire. Probabil că societățile antice știau ce-am învățat și eu bine: linia centrală e o zonă periculoasă de pe craniul uman, pentru că sub ea zace o venă enormă, care trage sânge din creier și care poate să provoace hemoragii catastrofale, dacă-i încalci teritoriul. Are și un nume care sună a semn rău: sinusul sagital superior (SSS). Și cu toate astea, pe-acolo trebuia să pătrund în craniu, cu ajutorul burghiului meu cu aer comprimat, ca să ajung la tumoare.

Burghiul a clănțănit în timp ce făcea oasele praf, care-apoi s-au transformat în scrum și s-au înnegrit, așa că mi-am rugat asistentul să irige cu apă zona în care foram, ca să răcorească situația, dar și ca să am vizibilitate mai bună. Trebuia să fac o gaură circulară, dar trebuia să las și-o „coajă de ou" din os intactă deasupra SSS-ului, care să poată fi dăltuită cu un instrument delicat. Dacă foram prea adânc, aș fi rupt vena, ceea ce m-ar fi obligat să implementez niște manevre de rezervă, manevre pe care eram pregătit să le fac, dar pe care-aș fi preferat să le evit. Nu pentru că ar fi lungit operația, ci pentru că i-ar fi făcut rău pacientei.

Am mai făcut încă trei găuri și-apoi am eliberat craniul din învelișul creierului, dura mater. Acum era momentul să tai osul dintre cele patru găuri pe care le făcusem cu un ferăstrău, chestie care-avea să-mi permită să prelevez din craniul ei o bucată de os cu latura de circa 7,6 centimetri. Se cheamă că deschizi capacul. La momentul ăsta, îmi amorțiseră un pic mâinile de la munca pe care-o făcusem deja, dar eram atât de profund concentrat, pentru că aproape sosise momentul pentru ceea ce eu numesc „zbor de fulgi" – mâna ușoară pe care trebuie s-o ai, ca să aluneci printre crăpăturile fine din creier.

Am făcut o incizie în dura cu un bisturiu numărul 11, care are un mâner lung și vârf triunghiular, și care pe una dintre laturi e făcut din cel mai ascuțit oțel chirurgical de pe piață. Dacă-l ții ușor și exersezi suficient de mult, poți s-ajungi să simți vârful unui cuțit ca și cum ar fi propriul tău deget, chiar și când porți mănuși. Dura e subțire ca o pânză, așa că am crestat-o și-am ridicat-o, dar n-am tăiat pe suprafața creierului de sub ea, care plutește într-un strat subțire de lichid cerebral. În mod miraculos, creierele noastre nu se-ating niciodată de nimic altceva în afară de fluidul ăsta; ne plutesc prin cap, ca într-un acvariu anatomic.

După ce-am muncit cu carne și os vreo 30 de minute, am ajuns la adevărata provocare: creierul uman, cel mai delicat, mai complex și mai frumos lucru din univers. Tumoarea se vedea cu ochiul liber, încorporată în creierul normal care o-nconjura. Se adâncise încet în creier, ceea ce-nseamnă că organul în sine nu fusese compromis. Meningiomul crește în cașerarea creierului, dar, întrucât craniul nu e flexibil, tumoarea lasă, treptat, o urmă pe creier, până ajunge să interfereze cu semnalele electrice, ceea ce provoacă senzații de slăbire sau atacuri. Sarcina mea era să îndepărtez amenințarea, fără să fac rău organismului-gazdă, adică să mă asigur că brațul ei slăbit avea să își revină, sau să rămână afectat pentru totdeauna, în funcție de ce făceam mai departe.

Ca să afectez cât mai puțin creierul, am intrat mai întâi în centrul tumorii. I-am scos centrul fluid și am golit-o. Acum puteam să-i îndepărtez cochilia de creier, ca s-o las să colapseze de la sine. La granița dintre tumoare și creier se află niște șuvițe delicate de țesut transparent, care se cheamă arahnoid. Se aseamănă cu pânzele de mătase. Le-am tăiat ușor pe astea cu niște micro-foarfece lungi și curbate, iar tumoarea a căzut în spațiul pe care-l eliberasem în interiorul ei. După două ore de astfel de manevre sub lumină artificială și la microscop, tumoarea fusese scoasă. Am spălat suprafața creierului cu apă sterilă, ca să verific dacă există sângerări minuscule active – vase din care să picure sau să se scurgă sânge. Venise momentul să le închid, prin manevre inverse. Capacul de os a fost prins de craniu cu niște plăcuțe și șurubele. Copci pe interiorul scalpului. Copci de nailon pe piele. Scoatem cârligele.

După zece ani și vreo mie de operații, tot mi se pare că-mi dă cel mai mare fior posibil. Nu mă înfioară atât aspectele tehnice ale operației, cât mulțumirea de a stăpâni un meșteșug, un meșteșug care-i ajută pe alții. Azi nu mai rad tot capul și prefer copci care se resorb pentru piele. După ce se trezesc din operație, nimeni n-ar avea habar că li s-a deschis craniul. Nimeni, în afară de mine și de pacienții mei.

Rahul Jandial, doctor în medicină, e neurochirurg cu dublă specializare și om de știință. Urmărește-l pe Twitter și pe Instagram și vizitează-i aici site-ul.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre operații:
Cum e să faci operație de schimbare de sex
Statul român mai degrabă o să-ți amputeze sânul, decât să-ți recomande tratament pentru cancer
Am avut un testicul uriaș timp de doi ani și n-am spus nimănui