Cum e să ai 20 și ceva de ani și să fii deja divorțat, în România

În 2013, în România, s-au înregistrat 107 507 de căsătorii și 28 507 de divorțuri prin sentințe definitive. Ceea ce înseamnă că rata divorțurilor e în scădere față de anii trecuți. Dacă te iei după harta divorțurilor din întreaga lume, în Europa se divorțează cel mai mult, dar nu și în România. La noi, rata este de doar aproximativ 20%.

Explicația e simplă. Conform statisticilor realizate de Eurostat, în România familia continuă să fie elementul de bază în viața individului, iar căsătoria oficială e încă considerată mijlocul perfect de întemeiere a unei familii, aleasă de peste 61,1% din persoanele cu vârstă de 20 de ani și mai mult. Aceleași statistici ne arată însă că pragul de divorț a scăzut considerabil, în ultimii ani.

Potrivit datelor Institutului Național de Statistică, la despărțire se înghesuie femeile şi bărbaţii aflaţi între 30 şi 34 de ani. Aceștia reprezintă cea mai importantă categorie (21,2%, respectiv 21,1%) din numărul total al celor divorţaţi, indiferent de sex. Bărbații preferă divorțul imediat după ce împlinesc 30 de ani, în timp ce tinerele doamne cer despărțirea până la această bornă. Astfel, precizează aceleași date, numărul femeilor de până la 30 ani care au divorţat a fost de aproape două ori mai mare decât numărul bărbaţilor aparţinând aceleiaşi limite de vârstă.

Toate cifrele astea mi-au stârnit curiozitatea. Am vorbit cu câțiva tineri divorțați. Voiam să aflu de ce s-au căsătorit la vârste la care majoritatea se gândesc numai la următoarea noapte de clubăreală și ce n-a mers, de au ajuns să se despartă după numai câțiva ani.

Înainte de a-l întâlni pe el, alergam între două facultăți la zi și un job full time. Dormeam trei ore pe noapte. Nu aveam timp de iubire, aveam alte priorități. Vocaţia comună ne-a adus însă împreună. Fostul soţ îmi era coleg. Mai timid şi mai retras ca personalitate, dar tot timpul cu o glumă pe buze. Am devenit prieteni buni şi, în timp, m-a cucerit cu glumele pe grai moldovenesc. Râdeam cu ochii în lacrimi.

În 2008 ne-am mutat împreună. Seară de seară, cu ceaiul gata preparat şi cu o „Nocturnă‟ în surdină, îl aşteptam să vină acasă de la muncă. Îi recunoşteam paşii pe scara blocului şi alergam să-i sar în braţe de cum descuia uşa. Îl sărutam cu dor de parcă ne-ar fi despărţit eoni, nu doar o zi de muncă. Apoi citeam. Fiecare cu cartea lui. Uneori îmi lua cartea din mână şi-mi citea cu glas tare, cum citeşti unui copil ca să adoarmă. Aveam ritualurile noastre în casă. Nu prea ieșeam.

La începutul lui 2009 am fost supusă unei intervenţii chirurgicale şi două luni a trebuit să stau în pat. El continua să se ducă la muncă, dar în fiecare dimineaţă se asigura că am la îndemână totul necesar: cărţi, mâncare şi ceai. Când se întorcea acasă, se întindea lângă mine, mă strângea în braţe şi lua cartea, întrebându-mă: „Unde ai rămas?‟. Apoi le dădea accent moldovenesc tuturor personajelor din romanul meu până adormeam. Cum să nu iubeşti un astfel de om? Un certificat de divorţ nu poate şterge iubirea noastră.

Am ales să ne despărțim ca să putem crește separat. Împreună nu o mai puteam face. Unele suflete pereche îți sunt alături doar o anumită parte din viață. Rolul nostru reciproc, al meu în viața lui și a lui în viața mea, s-a încheiat după patru ani de relație. În seara când ne-am decis să divorțăm m-a întrebat: „Noi mai facem ceva?‟. Am știut la ce se referă și i-am răspuns: „Poate e mai bine să ne despărțim‟.

Eram la fel. Aveam aceleași pasiuni, aceleași dorințe, aceeași viziune, aceleași ritualuri. Cred că asta a fost și problema noastră principală. A doua zi, i-am căutat chirie, cât mai aproape. Acum locuim la cinci minute distanță unul de celălalt. Suntem în continuare o familie în sufletele noastre. Dacă nu aș fi divorțat atunci, nu aș fi aflat că nu am nevoie de altcineva să mă întregească.

Fostul soț e unul dintre oamenii care m-au ajutat să mă simt un om întreg. Când nu mai ești singur, izolat, înstrăinat de ceilalți, ești întreg.

Înainte de Cristina, nu pot să zic că am avut prea multe prietene. M-am maturizat târziu. Am avut fantezii cu aproape toate fetele din liceu, dar dintotdeauna am vrut să am familie și copii. Pe Cristina am cunoscut-o la o petrecere de rockeri, în primul an de facultate. Ea nu era rockeriță, mai degrabă hipioată. Purta ochelari la cheful ăla. Spunea că o ustură ochii de la lentilele de contact. S-a folosit de pretextul ăsta ca să se urce la mine în brațe, agățată de gâtul meu. Se văita că se simte rău și că lentilele sunt groaznice. Pe scurt, cam de acolo a început relația noastră.

A fost destul de intensă seara aia. Am ținut-o în brațe și am mângâiat-o mult. Nici nu știam cum o cheamă. Practic, eram amândoi veniți de câteva luni în București, iar asta a avut cumva o încărcătură simbolică în mintea mea de atunci. Aveam o senzație foarte plăcută de stabilitate, gen nici n-am venit bine în București că deja mi-am găsit jumătatea. Gata, acuma pot să trec la nivelul următor. Eu am fost crescut într-o familie de tipul ăsta. Ai mei au stat toată viața unul lângă celălalt, în cel mai firesc și senin mod, iar, dacă au avut probleme, eu nu le-am aflat. Ăsta a fost modelul meu.

Nici acum nu mi-e clar ce fel de om era Cristina. Erau multe asemănări între noi: gusturi comune, opinii aproape identice, statut social aproximativ identic, aspirații comune. De când ne-am căsătorit însă, a început să fie tot mai rău. În primul an de casnicie am fost ca șoarecele și pisica. Am încercat să facem și copii și nu s-a prins nimic. Asta e, îmi spuneam. Probabil că nu suntem noi singurii care își doresc copii și se chinuie. Între timp am aflat că ea lua anticoncepționale. Dintre noi doi, era mai lucidă, cel puțin la faza asta.

Apoi ne-am despărțit sec, într-o după amiază de vară. A venit să-mi citească un pasaj dintr-o carte motivațională, care spunea să-ți urmezi instinctele, calea și destinul. Concluzia ei scurtă și tăioasă, rostită mai mult ca o întrebare a fost: deci ar trebui să-mi ascult și eu instinctul și să plec? Asta venea după câteva luni de zile, în care cred că nu trecea o zi în care să nu ne certăm nasol. La limita violenței aproape. Motivele pentru care ne certam erau stupide: neînțelegeri pe subiecte cotidiene, chestii legate de relația cu părinții mei sau ai ei, cu prietenii ei sau ai mei. Ce rămânea era amărăciunea și convingerea că probabil așa e normal să fie într-o căsnicie.

În ultimul an aveam probleme și cu sexul. Nu mai făceam aproape deloc. Ne certam atât de des încât nu mai simțeam dorință pentru ea. În mod evident, despărțirea a fost pasul cel mai logic în schema asta. După vreo jumătate de an în care am mai vorbit cu ea la telefon, dar fără niciun rezultat, am făcut actele. N-am avut copii și nimic de împărțit. A durat două minute toată povestea în fața judecătorului. Mi-a fost greu să accept la momentul respectiv și încă vreun an după.

Cred, pe de altă parte, că iubirile scurte sunt frumoase, pentru că n-au timp să se contamineze cu prostiile vieții de zi cu zi. Nu cred în aleasa inimii. Oricând poate exista cineva cu care ai putea forma o familie durabilă și stabilă, fără ca acea persoană să fie neapărat o mare dragoste. Realizez că relațiile care vin și trec se consumă cu intensitate. Cu persoanele alea pentru care ți se aprind călcâiele n-ai putea fi căsătorit mai mult de câteva săptămâni. Într-o căsnicie e nevoie de reguli destul de clare, pe care să le respecte ambii, ca la șah, pentru că în mare parte e vorba despre a face față unor situații de viață concrete. Și cel mai mult e nevoie de încredere necondiționată în celălalt. Așa dispar îndoielile, gelozia, și salvezi o groază de timp. Nu te mai consumi în discuții inutile, care erodează relația și o transformă în ură.

Nu știu dacă m-aș mai căsători. N-am întâlnit pe nimeni care să-mi dea încredere. Poate dacă aș face din greșeală vreun copil cu o tipă deșteaptă, responsabilă și frumoasă. Căsătoria mi se pare inutilă. Are sens doar dacă vrei copii.

Ne-am cunoscut în Expirat, la o seară de băută și ne-am cuplat instant. Am avut o perioadă de on & off de câțiva ani, dar, într-un final, el a ieșit din relația în care era, iar eu din chestiile pasagere și ne-am mutat împreună. Pentru mine, relația asta era cea mai importantă, având în vedere că aveam 21 de ani când ne-am cunoscut și că, până la 25, nu m-am apropiat de nimeni. Undeva în mintea mea așteptam să fim împreună. Viața mea, înainte de relația asta, era împărțită între prieteni, cluburi, facultate, muncă și futaiuri de o noapte. Nimic semnificativ.

Ne-am petrecut o mare perioadă bucurându-ne de relația noastră, atunci când a devenit mai oficială. Apoi, am început să ne împărtășim viețile, prietenii, pasiunile, concertele și chiar munca. Lucram în domenii conexe, aveam prieteni comuni, interesele erau similare. Petreceam nopți întregi stând de vorbă. Ne plăceau copiii și asta ne lega, dar existau diferențe între noi de priorități în carieră, de vârstă și, cea mai importantă, era diferența de perspectivă, așa, în viață. El avea un mod optimist și pozitiv de-a privi viața, iar eu un mod fatalist și negativist. O altă problemă erau banii. Pentru el banii nu erau o prioritate, pentru că întotdeauna a trăit cu puțini, iar eu trăiam această frică constantă că nu ajung banii și că nu ne putem face toate mofturile.

Și da, am avut probleme financiare cât am fost împreună, dar nu majore. Problemele financiare rod și sapă într-o relație al dracu' de mult, oricâtă poezie ar fi acolo. Cu toate astea, reușea de fiecare dată să mă facă zâmbitoare. Cred că era acea persoană pe care o întâlnești o singură dată în viață, omul ăla alături de care totul e cum trebuie, pe care îl iubești și lângă care treci peste toate.

Apoi, a venit momentul decisiv, de a face un copil. Ni-l doream amândoi, dar el a considerat că eu nu-mi doresc copii suficient de mult. Între timp, se mai adunaseră și alte probleme de zi cu zi, pe care încercam să le rezolvăm, până când nu a mai vrut să continue. Era al dracu' de greu, dar eu n-aș fi renunțat. Era o persoană specială pe care o găsisem și aș fi fost capabilă să fac orice, ca să rămânem împreună. Poate și aici am greșit: am uitat să mă mai bucur și să observ ce se întâmplă. Soțul meu plecase de șase luni din relație și n-am observat. Credeam că totul e bine, liniștit și frumos. De fapt, eram singură. El plecase de acasă, s-a cuplat cu altcineva, s-a recăsătorit și acum are și un copil.

Am revenit la viața de femeie singură acum și e un șoc. Trebuie să văd ce pun în loc. Sunt diferențe majore între femeia singură și cea căsătorită. De la gătit și timpul petrecut în casă, până la ieșit în oraș și reînnodat relațiile cu vechii prieteni. Cred că funcționez mult mai bine ca nevastă, decât ca femeie singură, dar nu m-am vindecat încă. Îmi dau seama că nu e suficient să iubești. Trebuie să te potrivești cu omul ăla, să ai aceleași sisteme de referință, să vorbești foarte mult, să vii din același mediu educațional, social și chiar financiar.

Și cel mai important lucru din lume e să muncești la relație în fiecare zi. Să construiești și să te bucuri de inerție. Să nu te așezi pe cur, atunci când te vezi cu verigheta pe deget. E atât de ușor să iei lucrurile de la sine. Și atât de greșit.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre iubire:
Prima iubire
Știința demonstrează că dragostea nu există
Întrebarea zilei: Cum se simte iubirea?