Cum e să ai o relație cu un pedofil

Nu am cum să schimb ce s-a întâmplat. Nu am cum să dau timpul înapoi ca să nu fiu molestată.

Avem 15 ani, eu și prietena mea. Suntem ușor bete, ușor sparte, și stăm rezemate una de alta pe o bancă într-un parc slab luminat. Tocmai i-am făcut cunoștință cu iubitul meu și acum aștept părerea ei.

Nu e vreun Brad Pitt, dar e ok, îmi zice ea, într-un final. Știu că vrea doar să fie drăguță.

Iubitul meu e un bărbat slăbănog cu nasul coroiat și codiță la spate. Iubitul meu are 29 de ani.

L-am cunoscut online în ziua în care am avut curajul să încarc pe un forum prima mea fotografie – făcută de sus, ca să par mai slabă decât sunt. În scurt timp, primesc un mesaj; tipul îmi spune că arăt ca fiica bastardă și sexy a lui Robert Plant și simt că am fluturi hormonali în stomac. O săptămână mai târziu, după multe ore petrecute pe messenger, ne cunoaștem în viața reală. E mai scund decât îmi imaginasem și părul îi miroase a umezeală de pivniță, dar îmi spune că am un păr superb. Și ochi superbi. Și un fund superb. Ne sărutăm un pic și devenim un cuplu.

Își împarte cu mine jointurile prost rulate și ude cu salivă și cutiile de bere ieftină. E într-o trupă destul de cunoscută în orașul nostru mic. A scris un cântec pentru mine și deși conține o rimă cu „banan a", tot mă simt Yoko Ono.

Mă gândesc să-mi pierd virginitatea cu el, dar ceva mă tot oprește s-o fac. De fiecare dată când ne sărutăm, am un sentiment care întrece anxietatea adolescentină și nevoia de a-mi pedepsi părinții. E un sentiment că e greșit, dar nu greșit în sensul de rebeliune, ci într-un sens periculos și amenințător.

„Nu-mi plac gagicile mai mari de 19 ani, dar nu-ți face griji, avem destul timp", mă tachinează într-o zi, când mă retrag din brațele lui – și îmi dau seama că trebuie să ies din chestia asta.

I-am spus de el prietenei mele mai mari și am întrebat-o cum aș putea scăpa de el. A încercat să-și ascundă șocul, dar n-a reușit. Am plănuit o întâlnire cu el și am trimis-o în locul meu. Ea i-a zis să nu mă mai sune și l-a amenințat că le va spune părinților mei. El a liniștit-o și i-a zis că sentimentele lui față de mine sunt „pur paternale".

Când m-am întâlnit cu ea după asta, m-a luat în brațe. Mai târziu, el mi-a trimis un sms în care mă numea o cățea de prost gust pentru că l-am tratat așa.

I-am scris înapoi: „Mersi, tati."

Singura dată când l-am mai văzut a fost câțiva ani mai târziu, când am dat peste el pe stradă. Mi-a evitat privirea. Se ținea de mână cu o fată care avea, în cel mai bun caz, vârsta mea.

Cum provin dintr-un loc în care bărbații adulți agață fetițe de la școală și le transformă în neveste trofeu, în care încă se fură miresele și în care operația de himenoplastie e considerată la fel de obișnuită ca o plombă la măsea, povestea mea nu e chiar atât de șocantă. Nu e nici de laudă, dar e ceva care se întâmplă la ordinea zilei în Georgia – așa arată viața fetelor adolescente. Și cum generația părinților mei încă e de părere că virginitatea e principala calitate a unei fete, se poate spune că stau bine. Măcar nu m-a futut, nu?

Zece ani mai târziu, încă mă simt vinovată pentru ce s-a întâmplat. Nu știu de ce am ales să fiu cu el, dar știu că eu am ales asta. El nu m-a obligat să fac nimic; n-a făcut decât să-mi spună că sunt frumoasă când aveam nevoie să aud asta și și-a exprimat disprețul față de puștoaicele pudice, ceea ce m-a făcut să vreau să-i dovedesc că eu nu sunt așa. Eu am ales să mă sărut cu el și să-i dau un sms în care să-i spun ce culoare aveau chiloții mei și să-i spun dacă m-am masturbat sau nu în ziua respectivă. Aș fi putut zice nu. Aș fi putut s-o rup. A fost rebeliunea mea. A fost responsabilitatea mea.

Sunt câteva locuri în oraș – de obicei părculețe sinistre care miros a urină – în care m-a sărutat și m-a atins și mi-a cerut să plec în lume cu el. De obicei mă cutremur când trec pe lângă ele, deși nu îmi amintesc conștient de ce. În momentele în care îmi amintesc, gândul la mîinile lui reci sub cămașa mea mă bagă într-o stare de anxietate. În momentele acelea îmi spun că important e că n-a apucat să facă sex cu mine și să-mi fure ceea ce dorea mai mult: așa-zisa mea inocență. Îmi tot spun că am ieșit victorioasă din mizeria aia.

Într-o zi, iubitul meu îmi spune despre un fotbalist care a fost condamnat la șase ani de închisoare pentru că a făcut sex cu o adolescentă. N-am idee cine e și caut pe Google „fotbalist englez adolescentă sex" ca să-i găsesc numele. În timp ce citesc articolul, mă copleșesc emoțiile – dintre toate poveștile despre bărbați faimoși care comit infracțiuni sexuale, asta mă lovește mult prea adânc în intimitatea mea. Povestea e mult prea asemănătoare cu a mea: sms-urile, diferența de vârstă, faima (în cazul meu, o imitație penibilă de faimă). M-a bușit plânsul la muncă. Mi-am aprins o țigară.

Nu m-au durut asemănările, cât diferențele. Spre deosebire de fotbalistul din Sunderland Adam Johnson, agresorul meu n-a fost pedepsit. N-a fost niciodată disprețuit de colegii lui; nimeni n-a fost nevoit să-și scoată un tatuaj din cauza comportamentului lui; n-a apărut la știri și nici n-a trecut printr-un proces juridic. A rămas același tip obișnuit care mai ajută câte o bătrână să treacă strada și mai convinge câte o adolescentă să facă sex cu el.

Iar povestea mea nu e specială. Nu e nici primul, nici ultimul bărbat adult care a reușit să aibă o relație cu un copil. E unul dintre numeroșii pedofili care trăiesc printre noi și reușesc să rămână discreți pentru că se pricep foarte bine să-și ascundă urmele sau nu sunt suficient de faimoși. El și alții ca el continuă să abuzeze fete care nu au încredere în ele, în timp ce societatea ne spune că ar fi trebuit să spunem nu mai hotărât sau că ar fi trebuit să părem mai în vârstă sau că poate ne-a cam plăcut – ca și cum toate astea ar putea anula ce s-a întâmplat.

Nu sunt foarte sigură către cine se îndreaptă furia asta care bolborosește înăuntrul meu; poate că împotriva mea pentru că n-am oprit totul mai devreme, poate că împotriva prietenelor mele pentru că nu mi-au zis că e greșit, poate că împotriva prietenilor lui care știau și nu i-au zis nimic sau poate împotriva lui pentru că a fost un dobitoc. Sau poate că furia mea, oricât de dureros mi-ar fi s-o recunosc, se îndreaptă împotriva victimei lui Adam Johnson – fata care a avut curajul să ceară să i se facă dreptate, așa cum eu n-am avut.

Prezența lui e ca un coș mare pe față, de care știu că n-ar trebui să mă ating, dar nu mă pot abține. Avem zeci de prieteni în comun pe Facebook. Îmi bate tare inima când mă uit la profilul lui și mă simt ușurată să văd doar statusuri patetice, scrise la beție. Arată exact la fel, doar că i s-a dublat chelia.

N-am cum să dau timpul înapoi și să schimb ce s-a întâmplat. Dar în sfârșit văd lucrurile așa cum au fost. În ultimii zece ani, din cauza vinovăției și a rușinii, am simțit că trebuia să tac, ca și cum aveam cu el un pact invizibil al tăcerii.

Cazul lui Johnson m-a răscolit, dar m-a ajutat să văd lucrurile într-o lumină nouă. Poate că n-o să mi se facă niciodată dreptate, dar măcar acum știu că nu există niciun secret întunecat între noi. A fost vorba de o infracțiune și de o victimă; de un prădător și o pradă. Iar eu nu mai sunt niciunul dintre lucrurile astea.

Urmărește VICE pe Facebook .

Traducere: Oana Maria Zaharia Mai multe despre pedofilie pe
Fă cunoștință cu muncitorul în construcții, care vânează pedofili
Iubește, servește, predă-te: escrocheria unui pedofil
De ce oare presupunem că pedofilii arată într-un anumit fel?