Cum e să crești cu un părinte bolnav în fază terminală

Nu știu dacă a existat un moment anume în care am aflat că tatăl meu era pe moarte. Îmi amintesc scurta mea viață cu el în două părți: cea în care era sănătos și cea în care n-a mai fost.

Prima oară când a căzut ne-am gândit că e din cauza epuizării. Lucra pe câmp câte 12 ore pe zi, ca să pregătească ferma noastră pentru cea mai mare recoltă pe care am avut-o vreodată. Era entuziasmat de ideea c-am putea câștiga mai mulți bani și ce-ar însemna asta pentru familia noastră. Dacă totul ar fi mers conform planului, ar fi fost primul an în care n-am fi avut nevoie de ajutor din partea statului ca să trecem peste iarnă.

Când a căzut a doua oară, ne-am dat seama că e ceva mai serios. S-ar putea să fi fost și alte semne, însă tatăl meu ura doctorii și spitalele, pe care le evita mereu. După ce a fost la control, totul e în ceață și-mi amintesc totul în imagini fragmentate: emoțiile, exploziile de cuvinte și conversațiile nespuse din capul meu. Faza a patra: limfomul non-Hodgkin. Chimioterapie. Radiații. Cât timp mai are de trăit? Ce alte opțiuni avem?

Când familia a aflat diagnosticul tatălui meu, totul s-a schimbat în viețile noastre. Antrenamentele de fotbal au fost anulate pe termen nelimitat. Animalele de companie ale familiei au fost date spre adopție. În stadiul ăsta al bolii, limfomul se răspândise în măduva osoasă, așa că ne-am folosit tot timpul și resursele puse deoparte.

Din acea perioadă, cel mai bine-mi amintesc tăcerea aia asurzitoare. Eram singur mereu, ori în camerele de așteptare de la spital, ori la ferma părinților mei, aflată la jumătate de oră de civilizație. Nimeni nu-mi explica ce se-ntâmplă cu tata, așa că mi-am lăsat imaginația să zburde. Dar, în loc să mă îngrijorez pentru el, îmi făceam griji pentru mine.

Când îl vizitam la spital, treceam pe lângă alți oameni cu limfom. Erau și copii de vârsta mea sau mai tineri, chei și cu măști pe fețe, în camere cu pereți de sticlă. Am devenit obsedat de moarte și mă luptam cu ideea că și eu eram pe moarte. Anxietatea asta s-a transformat în coșmaruri recurente, pe care le aveam în fiecare noapte, și mi-era teamă să-i spun mamei. Nu avea nevoie de încă o grijă, așa că știam că trebuie să găsesc alinare în alte moduri. Aveam doar zece ani, dar am simțit că mi-a trecut deja copilăria.

La vârsta asta am învățat cum să ocup mai puțin spațiu, să fiu mai tăcut decât eram până atunci și atât de liniștit și fără suflare de parcă nici n-aș fi fost acolo. Mi-am dat seama că prezența mea a fost o povară, o obligație pentru mama. Câțiva copii de la școală au început să mă strige „Fantoma", nu doar din cauza pielii mele palide, ci și pentru că eram doar un miraj în compania celorlalți. Săptămâna trecută, colegul meu de cameră mi-a zis: „Te miști atât de silențios prin casă, că uneori uit că ești aici." Bănuiesc că unele lucruri nu se schimbă.

Boala și moartea sunt lucruri care schimbă oamenii și familiile. Te forțează să descoperi lucruri care să ne țină împreună. Exact asta s-a întâmplat în anii care au urmat. Familia mea s-a destrămat. Maică-mea a uitat să vorbească și să scrie pentru o perioadă scurtă. Frații mei mai mari s-au afundat și mai tare în dependențele lor. Tata a fost între spital și casă pentru diverse tratamente și monitorizări. Iar eu eram blocat în mijlocul tuturor acestor lucruri.

În timp ce prietenii mei erau preocupați de băiețeală și bârfele din școală, eu încercam să țin pasul cu ritmul de viață al unui adolescent. Dar, pe măsură ce trecea timpul și situația tatălui meu se înrăutățea, am început să mă simt mai confortabil în compania adulților care mă ignorau, așa cum făceam și eu cu colegii mei. Era mai puțin obositor, dacă făceam asta.

Nu totul a fost de rahat, totuși.

Îmi plăcea să merg la mall și să iau cina la restaurant cu familia, vinerea, în perioada în care taică-meu a trecut printr-un transplant de măduvă osoasă. Să cheltuiești bani e mereu distractiv, mai ales când aștepți ca cineva să moară. Când aveam 14 ani, sora mea mai mare a început să mă ia cu ea la barul ei favorit de motocicliști, în nopțile în care nu voia să mă lase singur. În mulțimea de localnici care beau whiskey am aflat câte ceva despre viața din afara liceului și a secției de cancer de la spital. În lumea muncitorilor cu gulere albastre, a bețivilor din oraș, a motocicliștilor și a nelegiuiților, fiecare are povestea lui. Când eram în prezența lor, nu mai eram copilul de care să-ți fie milă. Eram cineva cu cicatrici, la fel ca ei, care și-a câștigat pe drept un loc la masă, lângă ei.

Acum, la 31 de ani, am trăit jumătate din viață fără tata. Când amicii își amintesc cu drag de copilărie, vacanțele lor cu familia sau activitățile extra-școlare la care au participat, mi-e greu să empatizez cu ei. Habar n-am cum e copilăria tipică. Nu știu cum e să ai tată sau o familie unită când ești mic. Și n-am nicio idee cum e să-l suni pe taică-tău, ca adult, și să-i ceri un sfat, așa cum fac prietenii mei. Toate astea-s de rahat, sigur, dar încerc să nu mă vait.

E greu să-ți fie dor de o viață pe care n-ai trăit-o niciodată. Dar, chiar și așa, cred că e mai greu să-ți fie dor de o familie pe care n-ai avut-o niciodată.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre părinți:_ Povestea unui tânăr român abandonat de părinți care a trecut peste traume ca s-ajute copiii Cât de nasol te dezvolți când ești singur la părinți? Cum îți distrug părinții viața_