În primul rând, urăsc cu desăvârşire termenul de „gameriţă" (sau „gameritză") pentru că este menit să atragă atenţie şi popularitate pentru ceva ce nu ar trebui să prezinte interes. Intră în aceeaşi categorie cu cei care consideră că bicicleta sau un anumit gen muzical ar fi stiluri de viaţă reprezentative.

În general, tipele care se folosesc constant de acest termen pentru a descrie cea mai bună calitate a lor, sunt nişte copile nebăgate în seamă, care încearcă cu disperare să facă parte dintr-o comunitate care este reprezentativă doar masculilor. În zilele noastre, să fii tipă şi să te joci chestii este ceva la fel de banal ca mersul pe jos. Este perfect normal să pierzi ocazional vremea cu joculeţe, iar dacă se întâmplă să deţii şi un vagin printre altele, asta nu înseamnă că eşti o persoană mai interesantă, chiar dacă unii te consideră o ciudată sau o super gagică.

Nu eşti „gameriţă" dacă deţii tricouri cu Diablo, dacă participi la convenţii, dacă discuţi despre aşa ceva cu prietenii tăi ciudaţi, nici măcar dacă te joci constant unul sau mai multe jocuri. Eşti pur şi simplu o persoană care are nişte preferinţe mai mult sau mai puţin comune şi care nu ar trebui să însemne ceva şi să fie definite de un cuvânt inventat. În engleză există doar „gamer" iar „female gamer" este folosit numai în situaţii excepţionale cerute de context.

Fac parte din branşă de vreo zece ani şi în toată experienţa mea nu m-am lovit de stereotipurile care încă se vehiculează pe interneţi. Nu cunosc persoane care să meargă pe premisa că trebuie să fii o grasă morbidă cu coşuri ca să te joci ceva şi nici nu am fost hărţuită în mediul virtual pentru că sunt muiere. La fel cum unii masculi aleg să se ducă la coafor în loc să folosească o maşină de tuns acasă, aşa sunt anumite fete care preferă jocuri în locul unghiilor cu gel sau mai ştiu eu ce. Sunt nişte alegeri irelevante, care nu mai merită demult atenţie specială.

Dar iată patru lucruri pe care le- am învățat ca femeie care se joacă pe calculator:

Ajungi la o anumită vârstă la care, în calitate de muiere, încerci să atragi în anturajul tău oameni cu anumite calităţi. Ştim din filme şi seriale că un grup în care singura activitate comună este definită de jocuri, este un grup de virgini palizi cu probleme de socializate. Pe scurt, opusul hăndrălăului cu care o tipă ar vrea să aibă de-a face în mod normal. Orice bărbat care se respectă, indiferent de vârstă, s-a jucat cel puţin un joc la viaţa lui şi, dacă are un minimum de interes pentru o tipă, nu o să înceapă niciodată o discuţie pe tema asta. Este la fel de penibil ca un individ care începe o discuţie cu „ce muzică asculţi?".

Nimeni nu este impresionat de nişte activităţi şi gusturi atât de banale, pentru că nu înseamnă nimic. Personal, nu am futut niciodată pe cineva pentru că se joacă WoW sau pentru că ascultă trupa mea preferată. Dârlăii care sunt cu adevărat impresionaţi de gaming ca şi activitate în viaţa unei tipe, sunt exact tipii ăia inadaptaţi social de care făceai mişto în liceu. Jocurile sunt singura chestie cu care se pot mândri în viaţa lor anostă şi tipa care împarte astfel de pasiune, reprezintă idealul feminin.

Pe vremuri, obişnuiam să merg la internet cafe-uri cu un grup de prieteni, ca să jucăm chestii super retardate, pentru amuzament. Ne adunam la un Worms, Left 4 Dead, CS 1.6 şi ocazional ne băgam şi la chestii mai „serioase", Dota, Lol, tancuri sau Starcraft. În orice loc de genul există acel grup de indivizi prăpădiţi care nu au altceva mai bun de făcut decât să sufle în ceafa celor care îşi permit să se joace ceva. De obicei erau împrăştiaţi prin toată sala, dar dacă este vorba de o gagică, garantat se adună toţi cu chipsuri şi cola în spatele ei. Nu este enervant doar faptul că respiră pe tine, ci faptul că au impresia că este datoria lor de a interveni cu orice căcat. „Vezi că mori, de ce nu ai mers pe acolo, fugi în bază, ia arma aia".

Oricât de mult ai evita discuţii interminabile despre jocuri, cumva tot ajungi să dezbaţi strategii cu diverşi oameni. Bărbaţii au obiceiul de a ajunge la concluzia că o tipă nu înţelege cu adevărat mecanismul unui joc şi este automat datoria lui de mascul feroce să o scoată din întuneric. Într-adevăr, de multe ori o gagică habar n-are ce face dar, în acelaşi timp, nu are nevoie de un tutorial uman care să-i strice ieşirea în oraş cu sugestii de jucători pro.

Au existat momente în care preferam să mă prefac că nu cunosc jocul despre care se discută la masă, ca să nu fiu inclusă într-o discuţie despre „cum să îl omori pe ăla mare şi urât în trei paşi simpli". Personal, mi-am mâncat doi ani jucându-mă pe bani şi am avut toate discuţiile posibile despre orice joc existent sau neinventat, iar momentul în care cineva încearcă să mă dea jos de pe căcat cu experienţa sa în orice joculeţ, mi se pare pe cât de interesat, pe atât de penibil.

Nu sunt chiar toate tipele la acelaşi nivel, într-adevăr, dar nici una trecută de 18 ani nu o să fie impresioantă de achievement-urile unui mascul şi nici nu caută în oraş ghiduri despre cum să înveţi să te joci ceva. Excepţie face orice copiluţă generică care consideră că un joc o poate transforma în cea mai interesantă femelă pe o rază de cinci kilometri pătraţi.

În general, sunt tipe banale, care nu au nimic deosebit de oferit şi încearcă să transforme un cacat irelevant într-un stil de viaţă. Chestiile astea funcţionează în liceu, poate şi în facultate şi nu este o ruşine să te plafonezi la un grup social, ca să ai parte de puţină atenţie, chiar dacă vine din partea unor scârboşi galbeni şi trişti. Cu toţii am fost în tinereţe rockeri, hip-hoperi, gameri, cocalari şi intelectuali, dar după un anumit timp, aceste detalii nu mai contează şi e bine să ştii când să te opreşti din a fi penibil.

Ştim cu toţii că există un mit conform căruia bărbaţii au o afinitate pentru tipele care se joacă chestii, însă nu este deloc aşa. Un tip este mai mult fascinat de ideea de a interacţiona cu o asemenea tipă, dar nu o poate privi niciodată ca pe o potenţială parteneră de viaţă. Am ajuns la concluzia asta târziu, după multe întâlniri ratate în care nu înţelegeam ce făceam greşit. Deşi gaming-ul a devenit comun pentru ambele sexe, bărbaţii încă privesc această activitate ca pe ceva care să fie doar al lor. Intră fix în aceaşi categorie cu fotbalul, discuţile despre maşini, ieşitul la băute cu băieţii şi respectiv, seara de jocuri cu băieţii.

Este perfect normal şi sănătos ca un tip să aibă câteva activităţi pe care să le facă separat de femeie şi de cele mai multe ori, jocurile sunt şi ele incluse. Bărbatul nu respinge total tipa care se joacă aceleaşi chestii ca el, din contră, este dispus să o ajute să înţeleagă anumite lucruri, dar totul până în momentul în care este intimidat de ea sau aceasta intervine peste activităţile care nu o privesc. În perioada în care WoW-ul era ceva şi eu eram foarte încântată de nivelul la care ajunsesem să joc, aveam obiceiul să mă piş fără să-mi dau seama pe orice tip căruia îi prezentam interes. Discuţiile erau mereu aceleaşi, unul îmi prezenta caracterul său de level maxim, eu insistam că am zece de nivel maxim, altul îmi explica cum l-a dat jos pe Lich King, eu mă lăudam că l-am dat jos pe eroic în top 10 world wide şi tot aşa.

Niciun tip nu îşi doreşte alături o tipă care să şteargă pe jos cu el când vine vorba de toate chestile la care el credea ca este bun. Bărbatul trebuie lăsat în pace să fie mândru de ce-i al lui, altfel e ca şi cum ai merge cu partenerul la fotbal şi ai înscrie doar tu goluri.

Ai zice că unei tipe i se poate permite orice într-un joc, pentru că aceasta este element sacru şi nemaiîntâlnit. În principiu aşa este, dacă vorbim de nivelul casual în care toată lumea vrea să se distreze. Este suficient să spui că ai ţâţe sau să-ţi audă dârlăii vocea firavă pe skype şi automat o să-ţi sară toţi în braţe cu căcaturi de care ai sau nu ai nevoie. „Ia nişte gold, hai că vin să-l omor pe ăla care te-a bătut, uite o armă pentru tine, îmi dai numărul tău de telefon?".

Dar, în momentul în care vrei să treci la un nivel pro, din care se pot câştiga bani şi progresul este mandatoriu, atunci ai o problemă. M-am chinuit câteva luni să fiu băgată în seamă de o guildă uber pro şi cool de români, pentru că nimeni nu are aşteptări mari de la o tipă. Nu era neaparat vorba de experienţă şi cât de bine ştie să joace, ci mai mult de stres, de felul în care eşti tratat dacă faci o gafă, de timpul acordat etc.

Raid-urile aveau loc cinci zile pe săptămână şi durau cel puţin opt ore în care trebuia să fii 100% concentrat. Erau şi anumite condiţii necesare participării, gen conexiune de internet şi configuraţie optimă a calculatorului. Raidleader-ul era un craiovean autentic, care avea talentul de a te înjura într-un hal în care de frică, ajungeai să joci impecabil. Am avut un coechiper care a pişat ochii după ce a primit astfel de tratament, în urma unei gafe colosale. Eu am ajuns să fiu acceptată pentru că la momentul respectiv nu exista altă variantă şi de atunci, am rămas activă aproape doi ani în aceste condiţii absolut ideale pentru o gagică. După cum am spus, nu primeam tratament preferenţial de la nimeni, aveam parte de acelaşi pachet de dumnezei şi morţi, şi nu mi se ierta absolut nimic.

După ce am fost acceptată, li s-a mai permis câtorva tipe să încerce,dar nu au rezistat mai mult de o zi în care să joace alături de 20 şi ceva de dârlăi turbaţi după progres, care te trimiteau în aia mă-sii din zece în zece minute. Într-un târziu am realizat ce făceam de fapt cu viaţa mea şi mi-am băgat picioarele în el Wow, am vândut contul şi m-am orientat pe jocuri care nu durează mai mult de zece minute un meci.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre jocuri:
Max Payne a fost jocul care mi-a înțeles depresia Un budist totalitar a învins jocul Sim City The Sims a fost jocul care m-a transformat într-un sociopat virtual