Cum e să îți câștigi existența din pariuri sportive

Dirk Paulsen pare să fie un tip normal şi vesel la vreo 60 de ani. Ceva îl deosebeşte însă de alţi bărbaţi de vârsta lui. Îşi câştigă banii din pariuri. E de fapt o combinaţie de jucător înfocat, geniu al matematicii şi fanatic al fotbalului. Ai putea crede că şi-a pierdut minţile, dar nu e cazul. Îşi susţine familia din pariuri la fotbal. La prima vedere, nu pare să fie prea serios, dar o scurtă conversaţie cu maşinăria asta umană de pariuri m-a convins de contrariu.

VICE Sports: Trăieşti cu familia într-un apartament mare, ai câţiva copii şi îţi câştigi banii din pariuri. Cam cât de mare e presiunea?
Dirk Paulsen: Destul de mare. Mai ales că întotdeauna există tentaţia de a paria împotriva cifrelor şi statisticilor, să mergi pe instinct. Însă poţi pierde mulţi bani dacă acţionezi iraţional. Am acumulat destulă experienţă până acum cât să pariez întotdeauna cu mintea limpede. Nu prea dau greş.

Cât ai pierdut cel mai mult?
N-am pariat niciodată pe mine însumi înainte de 2008. Câştigurile săptămânale erau adesea de peste zece mii de euro. Au fost şi momente când pierdeam treizeci de mii de euro într-un weekend. Din când în când, erau perioade mai lungi în care lucrurile nu mergeau bine deloc. Dar trebuie să-ţi revii din asta. Trebuie să ţii cu dinţii de perioadele bune pentru cât mai mult timp posibil, fără să renunţi la judecată. Atât în sens pozitiv, cât şi negativ.

În general, pariezi la fotbal. De multe ori, mişcarea mingii în teren e o chestie de noroc. Cum îţi faci calculele?
Am dezvoltat un program care funcţionează pur matematic. Pariurile mele nu au legătură cu norocul. Niciodată nu las instinctul să mă ghideze; totul se bazează pe calcule.

Eşti atestat în vreun domeniu sau ai ştiut dintotdeauna că vrei să fii parior?
Am studiat matematica, dar m-am trezit jucând din ce în ce mai des în paralel. Am gândit programul în liceu şi am început să joc la mese mari, cu greii. Table, black jack… Mai târziu, am devenit interesat de fotbal, apoi am dezvoltat un program special pentru asta cât eram încă în şcoală.

Ce vârstă aveai când ai început să pariezi?
Aveam 24 de ani când un prieten mi-a arătat un bilet de pariuri de la SSP Overseas Betting. Pe vremea aia, se paria numai în scris. N-am înţeles nimic la început, dar mi-am încercat oricum norocul. Am fost foarte nervos, pierdusem vreo zece mărci. Apoi am început să mă gândesc şi să calculez.

Şi când ai început să câştigi cu programul tău?
Am făcut primele pariuri profesioniste în timpul Cupei Europene din 1988. Am câştigat vreo patru mii de mărci. Apoi, la Cupa Mondială din 1990, programul meu era 100% gata. De asta am avut succes. După evenimentul ăsta, am renunţat la postul de programator şi de atunci sunt angrenat cu totul în afacerea cu pariuri.

A fost destul de curajos din partea ta să renunţi la tot după un succes la Cupa Mondială şi să devii jucător profesionist.
Poate sună nebunesc, dar eram atât de bun! Mi-am permis să fac asta. Când aveam 26 de ani, am câştigat douăzecii de mii de dolari la campionatul mondial de table de la Monte Carlo. N-a fost un moft să mă concentrez cu totul pe pariuri. Ştiam că va funcţiona.

Erai un tânăr de 26 de ani cu douăzeci de mii de dolari în buzunar, în miezul oraşului Monte Carlo. Probabil că ai avut cam multe accese de grandomanie, nu crezi?
Ba da, absolut. Am făcut câteva tâmpenii sau, ca să-i spun altfel, m-am distrat cât cuprinde. Fetele te miros când ai succes, iar Monte Carlo e un oraş perfect pentru distracţie. După câştigul ăsta, am călătorit încă vreo şase săptămâni şi am continuat să pariez.

Există riscul să devii dependent în toată treaba asta cu pariurile şi jocurile de noroc?
Nu chiar. La un moment dat am plecat din Monte Carlo. M-am prins că am un noroc chior şi că nu poate dura la nesfârşit. Era prea mult. Venisem la Monte Carlo cu cinci mii de mărci şi după şase săptămâni de petreceri şi distracţie m-am îndreptat spre St. Tropez, Nisa şi Paris. Într-un final, am făcut cale întoarsă spre Berlin fără să fi pierdut vreun ban.

Care e diferenţa dintre tine şi alţii care pariază?
Nu am o echipă preferată sau un număr norocos. La mine, totul se bazează pe ştiinţă şi matematică. Am creat statistici care ar putea fi foarte interesante pentru Sky, pentru echipe, antrenori, manageri, reporteri sportivi şi, de fapt, pentru oricine. Am făcut clasamente mult mai precise şi care monitorizează performanţa mult mai bine decât tabelele. Am gândit şi o raţie a norocului, care îmi permite să calculez şansa.

Cum măsori norocul unei echipe?
O să explic printr-un exemplu. Dacă Werder e în ofensivă şi are şansa unei lovituri de la o distanţă mai mare de douăzeci de metri, s-ar putea să-şi încerce norocul. Dau cu şutul, dar nu au o şansă reală de a marca. Un jucător de la Bayern ar căuta mai degrabă un coechipier într-o poziţie mai favorabilă, căruia să-i paseze până la momentul oportun.

Plus că o ofensivă mai bună îşi foloseşte mai bine ocaziile. Dacă Lewandowski şi Hosiner de la Cologne au aceeaşi şansă să marcheze, Lewandowski ar putea s-o folosească în proporţie de 50%, în vreme ce Hosiner doar 25%.

Şi potrivit raţiei de noroc (a primei părţi din sezon), cine a stat mai bine în preliminarii?
Spre exemplu, Hertha BSC a avut al naibii de mult noroc în meciuri. La polul opus, Wolfsburg au fost foarte ghinionişti.

Cum reacţionează oamenii când le spui ce meserie ai?
O replică tipică e „Dacă pariezi, trişezi." Asta e o prostie, evident. Pariul e o chestie matematică şi corectă. Din fericire, societatea recunoaşte treaba asta în prezent mai mult ca oricând. Oamenii obişnuiau să facă mai mult caz, mai ales vârstnicii. Astăzi nu-şi mai bate nimeni capul.

Cum le explici copiilor cu ce te ocupi?
Cei mici încep să înţeleagă treptat. Înţeleg că sunt bani prin preajmă şi că pot primi ceea ce îşi doresc. Habar n-am ce răspund dacă sunt întrebaţi la şcoală cu ce mă ocup. Îmi imaginez că ceva în genul: „Face ceva cu pariuri la fotbal". Cu siguranţă nu le e ruşine.

Eşti vreodată îngrijorat că ai putea da un exemplu prost prin profesia ta?
Fiul cel mare are 18 ani şi a avut recent nevoie de un job. I-am oferit şansa de a mă asista. A stat cu mine o săptămână, a început să înveţe programul şi statisticile, clasamentele etc. E ca un fel de moştenire să-i arăt cum se trag sforile. Asta şi pentru că sunt singurul care poate lucra cu programul. Deci nu dau un exemplu prost.

Traducere: Alexandra Andrieş

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește mai multe despre sporturi:
Un român de 22 de ani încearcă să devină pro-wrestler în Spania și Marea Britanie
De ce vin baschetbaliştii sârbi în România?
Cum se transformă skateboarding-ul în sport profesionist, în România
O scurtă istorie a antrenorilor români care-și snopesc fotbaliștii