Neajunsul de a te fi născut într-un sector care nu mai există
Urmând sfatul nu mai știu cui, pașii mă poartă câteva zile mai târziu către Oficiul Stării Civile a Sectorului 1, care e pe lângă Arcul de Triumf. O altă coadă, altă plictiseală, până la urmă intru într-o cameră în care sunt două mese și două doamne grase și simpatice.Mă uit pe el. Sunt născut în sectorul 7. „Păi sectorul 7 nu mai există", îi zic, „unde ar trebui să mă duc?". „De unde să știu eu?", izbucnește ea furioasă. Plec.
Cam douăzeci de minute mai târziu, femeia grasă se întoarce tristă. „N-am găsit nimic", spune trăgându-și sufletul, „în ce an v-ați născut?" – „În 1977", zic. „Și în ce lună?" – „Noiembrie." – „A. Păi sectoarele s-au schimbat în septembrie, probabil că certificatul dumneavoastră de naștere e la sectorul 6".Citește și: Acesta este un transfer de identitate
De ce nu-i bine să fii divorțat
Cine n-are apostilă, să-și facă
Și cumva e logic, cumva chiar are sens, cum să n-aibă: trebuie să fie scrisă starea civilă pe certificatul de naștere, ca nu care cumva să se căsătorească omul de două ori. Bine.
Nici măcar nu-mi mai aduc aminte de ce a fost nevoie de o apostilă nouă, dar uite că a fost.Notarii costă. Traducerile costă. Apostilele costă. Să fii român costă. Da' poate merită, cine știe? Așa că mai dau câteva sute de lei pe o nouă traducere, o legalizare, o apostilă, și mă întorc cu ele la Evidența Generală a Populației. Tânărul în costum ia traducerea legalizată și apostilată, o citește, mă privește admirativ, de parcă aș fi ajuns la ultimul level al unui joc infinit. „Perfect", zice. „Acum mergeți cu actele astea la Oficiul Stării Civile din Sectorul 6, și acolo vi se va elibera certificatul de naștere". „Sigur?", zic. „Sigur!", zice.„Nu pot s-o apostilez, trebuie s-o mai faceți o dată. Adică s-o mai traduceți o dată. Apoi v-o apostilăm, nu-i nici o problemă".
Există divorț fără căsătorie?
Ar trebui să stau jos, dar nu m-a invitat nimeni să stau jos, așa că nu stau jos. „Doamnă", îi zic, „dacă sunt divorțat, la ce mai e nevoie și de actul de căsătorie? La ce v-ar folosi? Ce poate dovedi altceva decât că am fost căsătorit înainte să fi divorțat? Cui îi pasă? Pe cine interesează?". Fata rămâne impasibilă. „Trebuie să trecem asta în rubrica de mențiuni", zice.Încep să-i explic. Încep să fiu șarmant. Încep să fiu glumeț. Îi spun că a trecut un an de când am divorțat și doi de când n-am mai vorbit cu fosta nevastă, care între timp e recăsătorită și are un copil. Și stă în America. Și noi ne-am căsătorit în Germania. Și de unde naiba fac rost de hârtia aia de care, conform oricărei logici, nu e nici cea mai mică nevoie?Femeia mă ascultă. Zâmbește. Râde aproape. Într-un final mă oprește. Îmi spune:„Ce vreți?", zice. „Un certificat de naștere", spun și îi trântesc în brațe zeci de hârtii ștampilate, parafate, apostilate. Se uită pe ele. „Sunteți divorțat", zice. Mă gândesc că vrea să flirteze cu mine, sau de ce naiba mă întreabă asta? „Da", spun. „Așa, aici e actul de divorț". „Da". „Și actul de căsătorie unde e?".
Ok. Am înțeles. Le trebuie certificatul de căsătorie. Nu-l am. N-am timp, chef, bani sau nervi să fug după el. Plec val-vârtej din birou. Și mă întorc peste o săptămână, hotărât să negociez la sânge, să explic din nou, să mă rog, să ameninț, să-mi angajez un avocat, să urlu, să sparg, să fac scandal. Doar că femeia la care am fost nu e.„Sigur, vă înțeleg. Dar n-am ce să fac, ne trebuie certificatul de căsătorie".
Asta a fost tot. M-am dat bătut. Am trișat. Am zis minciuna de care era nevoie ca să scap de calvar. Două săptămâni mai târziu primesc certificatul de naștere.Și atunci simt cum mă cuprinde o stare de grație. Cum Dumnezeu îmi pune mâna în cap. Cum mi se deschid ochii. Și las traducerea legalizată a actului de divorț în geantă. Femeia parcurge celelalte hârtii, le întoarce, le miroase, le pipăie, le pune într-un dosar. „Starea civilă?", întreabă. „Necăsătorit", spun. „Ok", zice.
Dovada de românism
Direcția Generală de Pașapoarte, așadar. O curte, o ușă, un paznic care mă întreabă de ce vreau să intru pe ea. Îi explic. Mă lasă. Intru. Un ghișeu. Vorbesc cu doamna de la el, îmi dă un formular: numele tatălui, numele mamei, locul nașterii, de-astea. Îl completez și i-l dau. „Dovada de la CEC că ați achitat taxa de 10 lei", zice. „N-am", spun. „Îmi trebuie", zice. Plec, găsesc un CEC, plătesc, mă întorc cu dovada. „Și timbrul fiscal de 2 lei", zice.Se uită pe el. „Aha", zice. „Și unde e dovada că sunteți român?". Rămân perplex. „N-aveți?", întreabă dezamăgită de mine. „Ce să am?" – „Dovada că sunteți român." – „Nu." – „Nu face nimic, mergeți la Direcția Generală de Pașapoarte de pe Iorga și o primiți acolo". „Hm", spun bănuitor. „N-o să fie nicio problemă. O primiți, mergeți cu ea la Secția 4 de poliție de pe strada Ion Neculce și vă faceți acolo buletinul".
Și în momentul ăsta mă bucur că sunt tânăr, că sunt sănătos, că n-am probleme cu inima, cu capul, cu tensiunea, cu glicemia, cu orice, și că nu explodez acolo, în fața ei, împroșcând cu sânge pereții albi și foile A4 lipite cu scoci pe ei. Mă întorc câteva zile mai târziu cu timbrul fiscal. „Durează vreo 60 de zile", îmi zice femeia.Plec. Să vrei să fii român e o dovadă de masochism, dar asta e.Citește și: Birocrația ne omoară treptat ca picătura chinezească
În România, e complicat să locuiești acasă
Vin câteva zile mai târziu cu el. Doamna ascuțită se uită la acte. „Deci nu sunteți proprietarul". „Nu", zic, „tatăl meu este, dar el a decedat, eu sunt unul dintre moștenitorii de drept, iată…" – „E foarte complicat", zice femeia, împingând la o parte hârtia pe care i-o întind. Pare supărată. „E enorm de complicat. Dacă nu sunteți proprietarul…" – „E tata…" – „Nu contează. E complicat. Dar știți ceva?", zice pe un ton conspirativ, „ar fi mult mai simplu să vă faceți pașaport!"
Și da, uite că dacă trișezi, poți să învingi sistemul. Da' n-ar fi mișto dacă sistemul și-ar da seama că menirea lui nu e să se lupte cu tine, ci să te ajute?Ba ar fi.Da' n-o să fie.Urmărește VICE pe FacebookCitește și alte chestii despre identitate:Pentru că statul ăsta nu e făcut ca să rezolve vreodată ceva, ci ca să nu rezolve niciodată nimic. E conceput în așa fel încât să pună oamenii pe drumuri, să le ceară hârtii de care nu-i nevoie, să-i facă să întârzie la serviciu sau să își ia concediu ca să rezolve niște chestii de fapt irezolvabile. Și singurul mod în care poți rezolva aceste chestii irezolvabile e să minți sau să dai șpagă sau să-ți dai demisia de la job și să umbli prin lume după niște documente imposibil de obținut, pe care să le duci unor oameni care n-au chef de ele sau de tine.
Cineva mi-a furat fotografiile de pe Facebook, ca să păcălească lumea aproape zece ani
Cum își falsificau oamenii identitatea înainte de internet
Fără chiloţi şi, mai ales, fără identitate