Există momente în viață în care trebuie să iei niște decizii ale căror urmări nu le poți anticipa integral. De exemplu, când ai ștampila de vot în mână și, chiar dacă ai ascultat cu atenție ce propun stânga și dreapta , habar n-ai cine va fura mai puțin. Chiar și așa, îi votezi pe unii dintre ei și decizi viitorul localității, al județului sau al țării tale. Cam așa am luat eu toate deciziile majore din viața mea: m-am uitat la buletinul de vot și-am ales să merg înainte.

Când ești încă adolescent, ți se pune în cârcă o decizie care te va urmări toată viața: să mergi la facultate sau nu. Apoi urmează altele chiar mai dificile: ce specializare să alegi, universitate de stat sau privată, București sau Cluj. Ori, în cazul meu, România sau Regatul Unit.

Am ascultat multe povești înainte să iau decizia care mi-a schimbat radical viața. I-am ascultat pe prietenii de la București, pe cei de la Cluj și pe cei de la Londra. Până la urmă, mi-am dat seama că dacă vreau să fac jurnalism, trebuie să fac multă practică și să ies din zona mea de confort. După multe calcule, Universitatea Salford, din Manchester, mi s-a părut cea mai ok variantă.

După ce am terminat primul an universitar și după ce am avut multe discuții cu prietenii din capitală, pot să-ți spun cum e să studiezi în Anglia și ce deosebiri sunt față de facultățile din România.

Întotdeauna a existat mitul ăsta cum că e scump în draci să studiezi în Anglia. Adevărul nu e neapărat ăsta. Treaba stă cam așa: școlarizarea costă nouă mii de lire pe an, cazarea între trei și șase mii de lire pe an, iar restul costurilor în jur de patru mii. Știu, o să zici că-i mult, dar din calculele pe care mi le-am făcut la sfârșitul primului an, am înțeles că la București i-ar fi costat mai mult pe ai mei.

Școlarizarea, care costă enorm, am acoperit-o printr-un împrumut la statul britanic pe care am să îl rambursez când o să am un salariu mai mare de 20 de mii de lire pe an. Când se va întâmpla asta, o să dau înapoi nouă la sută din ceea ce câștig peste plafonul stabilit de ei.

Cazarea pentru primul an mi-au plătit-o ai mei. În primele două luni tot ei mi-au dat bani de cheltuială, dar apoi m-am angajat. Inițial am lucrat într-o cafenea, unde era obositor să combin munca cu facultatea, dar a meritat. Datorită serviciului nu am mai avut nevoie de bani de la părinți, ba chiar am strâns suficienți bani încât să-mi plătesc chiria pentru următorul an.

Dacă aș fi stat la București, scenariul ar fi fost cam așa: n-aș fi avut timp de job pentru că e greu să îți găsești unul cu program flexibil, m-aș fi dus acasă cel puțin o dată pe săptămână și-aș fi ieșit mai mult în oraș. Practic, aș fi tocat o grămada de bani fără să produc nimic. Așa, după primul an de facultate sunt pe picioarele mele și nici nu îmi neglijez studiile.

În fiecare semestru, eu fac câte trei cursuri. Fiecare are trei ore pe săptămână. Practic, mă duc trei zile pe săptămâna la universitate, iar unii colegi, mai norocoși, merg doar două, pentru că au două cursuri într-o zi. Școala are 12 săptămâni pe semestru, iar ultimele două sunt facultative, pentru cei care au întrebări suplimentare și vor sesiuni unu-la-unu.

Toate cursurile pe care le-am avut până acum au fost practice, mai puțin Legi și Etici, care putea fi făcut doar teoretic. Pentru că erau puține ore, am avut o grămadă de timp pe care să îl investesc ca să pun în practică noțiunile predate la orele de curs.

Mai mult, am putut să-mi iau și-un job. După două luni în care am căutat unul și în care am trimis mai mult de 30 de CV-uri, am primit primul interviu, iar după el și primul job. Inițial a fost part-time, dar au fost luni în care am lucrat și 40 de ore. Pentru că am lucrat, nu am mai avut nevoie de bani de la ai mei și am reușit să stau pe propriile picioare. Nu-i puțin lucru pentru un student.

Ca peste tot, și aici există o perioadă în care se dau examene. Deosebirea e că sunt mai puține cursuri decât la facultățile din țară. La Jurnalism, de exemplu, sunt doar trei, dar examen propriu-zis nu am avut decât unul, tot la cursul ăla de Legi și Etici.

Pentru evaluarea celorlalte module a trebuit să fac ceva practic: să scriu știri, să fac interviuri sau să prezint știrile. Examenele s-au desfășurat într-o sală imensă, plină cu studenți așezați câte unul în bancă. Chiar și într-o sală atât de mare, era imposibil să te gândești că există posibilitatea să copiezi, pentru că examinatorii stau geană. Oricum, dacă ești bazat pe copiat și îi fentezi pe ei, n-ai cum să păcălești camerele de supraveghere.

Universitatea Salford și-a dezvoltat propria televiziune, pe care a dotat-o cu aceleași echipamente ca cele mai tari canale din țară. Emisia se face online și pe ecranul imens din piața din fața giganților media. Studenții pot face practică în Quays TV în rolul specific pe care și-l doresc pentru viitor. Eu, spre exemplu, visez să ajung pe micul ecran, așa că nu ratez nici o ocazie de a sta în fața camerelor. E fain și mișto să lucrezi într-o televiziune, chiar dacă nu te plătește nimeni, în cazul ăsta. Dar știi și tu prea bine: la vârsta asta, e vorba despre construirea CV-ului, nu a contului.

În plus, camerele alea grele de 20 de kilograme, pe care le folosesc jurnaliștii de la BBC, le poți împrumuta oricând. Fie că faci un proiect pentru facultate, fie că lucrez la un proiect independent și vrei să faci interviuri.

Știu că, în București, profesorii le cer studenților să își cumpere reportofoane pentru cursul de radio. Aici, în schimb, profii ne încurajează să folosim smartphone-urile, atât pentru poze cât și pentru sunet.

Chiar dacă universitatea oferă atât echipamente hardware cât și software foarte performante, poți să faci și-un curs de Jurnalism Digital. L-am făcut eu și a fost super mișto. Am învățat cum să faci treaba unui jurnalist fără vreun echipament special, ci doar cu programe gratuite, și cum să folosesc telefonul mobil fără ca publicul să sesizeze că nu am folosit un produs profesional, pentru expunerea știrilor.

Spre deosebire de români, englezii s-au adaptat mai repede la cerințele angajatorilor tot mai exigenți. Știi și tu cum stă treaba peste tot: candidatul ideal are 20 de ani și experiență de cel puțin 40. Asta caută și angajatori englezi, oameni cu experiență pe care ei nu trebuie să îi învețe nimic.

Tocmai de asta, universitatea își concentrează cursurile pe lucruri cât mai practice, care să dezvolte abilitățile studenților. Eu, spre exemplu, pot să aleg televiziunea, postul de radio, care e o societate care aparține Uniunii Studenților sau pot să fac un internship la una dintre companiile promovate de facultate.

Și dacă aș face doar ce se cere obligatoriu, adică evaluările practice, tot aș avea idee cu ce se mănâncă jurnalismul când termin facultatea. La București, studenții din primul an mi-au povestit că trebuie doar să găsești o companie care să îți semneze hârtia de practică. De multe ori, nu faci nimic concret, primești semnătura aia și gata.

Societăți, centru de credință, centru de joburi, un birou la care să te duci să întrebi orice, pub-ul și petrecerile. Toate astea sunt în aceeași clădire, în campus.

Uniunea Studenților găzduiește peste o sută de societăți, printre care și Societatea Studenților Români din Salford. Cel mai tare lucru legat de societăți e că orice ți-ar plăcea, găsești ceva țicniți cărora le place același lucru.

Există prea multe religii în lume pentru ca Manchester să aibă câte o biserică pentru fiecare, așa că universitatea a amenajat un Centru de Credință. Nu contează în ce crezi, e o echipă care lucrează acolo și sunt mai mult psihologi, care te ajută să nu iei decizii greșite.

Centru de joburi se ocupă cu organizare de mici cursuri despre cum să îți faci CV-ul, cum sa te prezinți la interviu și care sunt pașii pe care trebuie să îi urmezi ca să îți găsești un job. Mai mult de atât, îți trimit câte un mail pe lună cu joburile care sunt vacante, pe care ei le-au aprobat și pentru care tu ai suficiente abilități.

ASK US e un birou unde te poți duce să întrebi orice tâmpenie îți vine în cap. Oamenii de acolo nu te pot ajuta, efectiv, cu prea multe, dar te pot îndruma spre altcineva care va găsi o soluție.

Iar Atmosphere Kitchen & Bar este centrul distracției din campus. Uniunea Studenților manageriază pub-ul și organizează evenimente și petreceri în fiecare săptămână. Ei încearcă să fie o alternativă pentru studenții care nu vor să plătească și taxiul până în centru și transformă pub-ul în club în fiecare vineri și sâmbătă seara.

Cum spuneam, toate astea sunt într-o singură clădire poziționată convenabil pentru studenți, în mijlocul campusului. Chestia asta îți arată cât de mult sunt preocupate universitățile din Anglia de viața studenților, chiar și-n afara orelor de curs.

Încă din primele ore profii s-au prezentat. Am fost impresionat să aflu că toți au cel puțin 20 de ani de când lucrează ca prezentatori, editori sau reporteri pentru cele mai mari organizații media din țară. Nici unul dintre e nu e doar profesor. Toți sunt și jurnaliști. Ne-au spus că nu vor să renunțe la joburile pe care le au ca să nu piardă legătura cu lumea reală și să rămână conectați cu cerințele angajatorilor.

Aici nu-i nicio diferență. Și profesorii de la București, Cluj sau Iași au ani de experiență în spate și sunt experți în domeniile în care predau. Diferența apare la relația student-profesor. Îi strig pe profii mei pe numele mic și vorbesc cu ei la fel de relaxat precum cu un coleg, am numerele lor de telefon și adresele de e-mail. Întotdeauna sunt săritori să te ajute cu orice problemă academică ai.

Proful de TV și radio ne-a spus în primele ore să nu ne gândim la el ca la un profesor, să ne gândim ca la un coleg mai în vârstă și mai experimentat (el lucrează de 23 de ani pentru ITV). A insistat că nu vrea să există nici o barieră în comunicarea dintre noi.

Una peste alta, de un lucru poți să fii sigur: aici, în UK, totul e gândit în așa fel încât studenții să învețe într-un mediu cât mai confortabil, care să-i ajute să se dezvolte și să nu îngroașe rândurile șomerilor după absolvire.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre facultăți:
Am întrebat studenții de ce renunță la facultate
Ghidul fetelor pentru cum să te îmbraci la facultate în București
Ce-am învăţat ca student la 30 ani, în Români