​Cum e să supraviețuiești ca prin minune unui accident de mașină

Dacă te uiți în urmă la amintiri, recente sau îndepărtate, cele mai vii sunt de obicei alea nasoale. Suspectez că oamenii sunt făcuți să-și amintească amintirile negative. Probabil e o însușire evoluționistă care ne obligă creierul să se concentreze pe îmbunătățire constantă, ca să evităm lucrurile dureroase și să supraviețuim. Pun pariu că îmi poți povesti în detaliu de câte ori ți-a fost frântă inima și cum. Și pun pariu că ții minte cum erai hărțuit la școală, ce îți spuneau colegii, rușinea pe care o simțeai. Deci n-ar trebui să te surprindă că cea mai intensă amintire pe care o am e cea care îmi revine mereu în minte, și anume, momentul când era să mor într-un accident de mașină. Deși s-a mai încețoșat cu trecerea timpului, cicatricile fizice și psihologice au rămas.

La fel ca majoritatea lucrurilor care se petrec în adolescență, a început cu mine spart pe locul mortului într-o mașină. Prietenul meu Tom conducea cu peste o sută la oră pe un drum noroios de țară, în drum spre școală. Întârziasem la cursuri, de asta se grăbea așa de tare. Sau poate că aveam 18 ani și ni se părea cool să mergem cu viteză. Nu mai știu exact. Deodată, o rață ne-a zburat în fața parbrizului. Îmi amintesc clar cum am văzut gri și verde în fața ochilor. Și Tom a văzut și s-a speriat atât de tare încât ne-a bușit de un copac.

Nu-mi amintesc să fi urlat, dar se pare că am urlat, pentru că vorbeam la telefon cu iubita mea de atunci și ea mi-a povestit că am țipat în ultimul hal. Am lovit copacul cu partea pe care stăteam eu, iar portiera s-a făcut praf. O altă chestie care mi se părea cool la 18 ani era să nu port centură de siguranță. Am fost catapultat prin parbriz și aruncat în stradă ca un bolovan.

Poate îți imaginezi că am văzut totul în reluare, că vedeam fiecare ciob de sticlă din jurul corpului în timp ce zburam prin aer ca un porc la rotisor. Dar nu. Nu mai știu decât că, într-o secundă, eram în fața mașinii care a continuat să se miște și mi-a strivit brațele.

A fost nasol rău. Îmi intraseră pietricele în toate părțile corpului. Mâna stângă era praf și, aflat în stare de șoc, am încercat să rup cu dinții pielea zdrelită din jurul rănii. Mi se sfâșiaseră fața și brațul stâng. Și-mi belisem tot spatele. Din cauza vitezei cu care alunecasem pe drum, mi s-a ars pielea. A fost prima dată de la 11 ani când am plâns din cauza durerii fizice.

Efectele psihologice au fost și ele de lungă durată. Mașina era complet îndoită pe partea mea, deci dacă aș fi purtat centură, fie aș fi rămas fără picioare, fie aș fi murit. Până atunci îmi plăcea să-mi imaginez, ca un adolescent plin de hormoni, cum mă bat și îi fac praf pe toți băieții din cartier, dar după accident, invincibilitatea mi-a fost distrusă.

Nici până azi nu mă simt în siguranță într-o mașină, mai ales la viteză mare. Înainte îmi plăcea să rulez pe șosea cu prietenii, cu muzica la maximum. Niciodată nu mă simțeam în pericol pentru că vedeam că așa face toată lumea. Era ceva normal. Dar după accident, orice călătorie a început să mi se pară imprevizibilă.

N-am făcut terapie după accident. Poate din mândrie masculină am presupus că terapia n-o să-mi poată rezolva problemele. Am avut noroc să scap, în timp, de coșmaruri și amintiri, dar n-am scăpat nici până azi de ideea că familia mea ar fi fost distrusă dacă aș fi murit sau aș fi rămas paralizat. Dar se pare că acest sentiment e normal și s-ar putea să nu scap de el niciodată.

În Idiotul lui Dostoievski, protagonistul descrie un personaj a cărui execuție a fost oprită în ultima clipă. E inspirată de propria expriență a lui Dostoievski, după ce acesta a fost pardonat de execuție de țarul Nicolae I, în ultima clipă. Bărbatul care are în față escadronul de execuție poate descrie în detaliu tot ce a văzut în cele cinci minute în care și-a așteptat moartea, în culori vii și luminoase. Dar, deși a scăpat de moarte, tot și-a irosit viața.

Îmi amintesc accidentul de parcă s-ar fi petrecut în urmă cu jumătate de oră, deși memoria mea e proastă și nu țin minte nici ce bere am băut vinerea trecută. Deși am fost aproape de moarte, n-am reușit să mă forțez să trăiesc fiecare zi de parcă ar fi ultima. Intensitatea durerii a devenit un punct mic la orizont, cicatricile s-au estompat, iar rutina vieții zilnice a făcut restul. Aproape am murit, iar chestia asta încă mă bântuie în diverse feluri și astăzi. Dar cel mai trist e că nu m-a transformat într-o persoană mai bună și mai recunoscătoare.

Cum e scump să-ți faci operații estetice reparatoare, am preferat să merg în Tailanda și să-mi fac un tatuaj oribil. Dar asta e o altă poveste pentru altă zi.

@williamwasteman

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre accidente pe VICE:
Am fost martor la cel mai bolnav accident auto din istorie
Clipul cu femeia care mănâncă pizza, după un accident mortal, îți arată cinismul lumii
Lucruri pe care le înveți după ce supraviețuiești unui accident de motocicletă