​Cum e să te lupți cu șefii pentru un salariu decent

Fotografie de Fibonacci Blue via

În ultimele câteva luni, viața în Marea Britanie a fost ca un episod dintr-un sitcom cu tematică politică. Tipul care a început anul ca prim-ministru s-a retras complet, între timp, din politică; s-a ținut un referendum care a dus la ieșirea țării din UE; Andrea Leadsom s-a gândit că ar fi potrivită ca parlamentar.

Dar implozia Marii Britanii nu s-a petrecut peste noapte – a durat ani de zile și cei mai afectați au fost săracii. Tinerii din capitală au ajuns să-și cheltuie până la 81 de procente din venit pe chirie, iar îndrăgitul salariu minim al lui George Osborne s-ar putea să nu fie de ajuns ca să scoată oamenii din sărăcie. Dar nu e dracul chiar așa de negru. Am stat de vorbă cu niște oameni care și-au pus joburile în pericol ca să lupte pentru salarii mai mari și mai multe drepturi, cu speranța că vor aduce puțină lumină în deznădejdea asta.

Olivia Mansfield
Manager de personal

Eram o echipă de 39 de persoane, dintre care unii lucrau part-time și alții full-time. Într-o zi, ne-au anunțat că vor să reducă echipa la jumătate. A fost din scurt, nu ne-au dat preaviz. Au organizat o întâlnire cu tot personalul și ne-au dat trei săptămâni să desemnăm niște reprezentanți sindicali care să vorbească în numele personalului la ședințe. Se pare că aveau un deficit masiv, de sute de mii de lire, de care trebuiau să se ocupe urgent, pentru că sunt o organizație caritabilă.

Dar soluția cea mai simplă pe care au găsit-o a fost reducerea personalului care nu avea contract pe termen lung. M-am enervat și am organizat o întâlnire la care am încercat să conving pe toată lumea să intre în sindicat. Majoritatea nici nu știau ce e aia un sindicat pentru că nu avuseseră niciodată nevoie de un sindicat.

Am vrut să înaintez o propunere de rezolvare a deficitului fără să fie nevoie de reducerea personalului. Am analizat documentele financiare și fiscale și am venit cu o soluție mai bună. Nu mi s-a părut ok să stau cu mâinile în sân și să las oamenii să fie călcați în picioare. În ajunul primei noastre greve, conducerea a renunțat la concedierea personalului și toți angajații și-au păstrat joburile.

Maria Susanna Benavidez Guaman
Femeie de serviciu într-un magazin de lux

Am lucrat ca femeie de serviciu timp de mai mulți ani în care m-am simțit exploatată; aveam de lucru de două sau trei ori mai mult decât stipula contractul, nu primeam concediu medical și nu aveam vacanțe pentru că aveam un contract de part-time, deși lucram, de fapt, full-time. M-am alăturat campaniei Living Wage care susținea ideea ca angajații să fie independenți și să fie tratați uman. N-ar trebui să conteze dacă ai o naționalitate diferită sau vorbești o altă limbă sau ai pielea de altă culoare. Toți avem nevoie de aceleași lucruri pentru supraviețuire, iar eu mă simțeam înlocuibilă, fără nicio însemnătate. Voiam să mă simt apreciată pentru eforturile depuse.

După ce am participat la proteste, m-au suspendat la serviciu. Nu m-a mirat că m-au pedepsit, dar cel mai trist a fost că am pierdut orele de lucru. M-a afectat financiar și pe mine și pe familia mea. Mi-am simțit rănită și demnitatea.

Dar voi continua să lupt pentru că suntem ființe umane și merităm să fim tratați toți cu respect și considerație. Nu cerem ceva ieșit din comun – doar să fim tratați decent – și vom continua să luptăm până când ne va asculta cineva și până când vom simți că ni s-a făcut dreptate.

Nia Hughes
Asistent servicii cu clienții la un cinematograf

Sunt reprezentant sindical și conduc o companie numită Living Staff Living Wage. Am fost foarte afectată să văd că oamenii din Brixton nu-și pot plăti chiriile și că diferențele dintre salariul meu și cele ale șefilor companiei pentru care lucrez sunt enorme. Am vrut să schimb lucrurile și pentru mine, și pentru colegii mei.

În 2014, am cerut o creștere comună a salariilor pentru London Living Wage, care a fost respinsă. Am ajuns să facem grevă de 13 ori, am apărut și la știri. Până la urmă, epuizați, am acceptat o creștere de salariu cu 26 de procente. Am respirat ușurată – bătălia ne epuizase emoțional. După care conducerea a anunțat că va face reduceri masive de personal. Acțiunile lor erau foarte transparente și susținerea noastră publică era deja foarte puternică în acel punct, așa că i-am obligat să renunțe la idee doar cu ajutorul unor postări pe rețelele sociale.

Emily Collin
Plasatoare teatru

Lucram la Teatrul Național când am fost la prima mea ședință sindicală despre salarii. Nu era nimeni să ne reprezinte și mă preocupa faptul că nu aveam o voce în departamentul nostru, așa că am decis să devin reprezentant sindical. Compania și sindicatul au învățat să lucreze împreună pentru interesele personalului și la teatru n-a mai avut loc nicio grevă din anii '70 încoace.

Totuși, acum câțiva ani, teatrul a încercat să renunțe la sindicat. Au anunțat treaba asta când eu eram în vacanță. Conducerea a zis că voia să comunice direct cu personal, fără să mai fie nevoie de medierea discuțiilor prin sindicat. Dar, din experiență, știu că angajații nu au curajul să-și exprime cerințele pe cont propriu, pentru că se simt vulnerabili. Când merg la ședințe, știu că sunt acolo ca să reprezint oamenii. Iar oamenii se simt în siguranță să vorbească cu mine.

Anul trecut am cunoscut o femeie care lucra în campania Lesbienele și Gayii Susțin Minerii și ea mi-a zis: „Cineva m-a întrebat la un moment dat de ce fac campanii pentru mineri. Nu mi-e frică de ei? Ba da, mi-e frică. Dar cel mai important lucru e să simți frica și totuși s-o depășești. " Mi s-a părut drăguț.

@daisy_field

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre drepturile angajaților pe VICE:
Lucrătoarele sexuale din Ibiza au format primul sindicat al prostituatelor din Spania
Am vrut să văd cât de nasol e să lucrezi la Amazon de sărbători
Femeile care fac haine pentru H&M sunt concediate când rămân însărcinate