Faţă de ţările nordice şi vestice din Europa, în care independenţa şi individualitatea îţi sunt inoculate de mic, în România eşti învăţat că familia este cea mai importantă chestie şi tu trebuie să rămâi legat ombilical de rudele tale, oricât de oribile şi alcoolice ar fi. Asta a dus la nişte lucruri destul de nocive, precum faptul că jumătate din tinerii peste 18 ani de la noi locuiesc cu părinţii. La asta se adaugă nişte statistici ciudate, în care noi suntem ţara cu cei mai mulţi proprietari din Europa, adică 90% din români sunt proprietari. Problema e că aici sunt incluşi şi cei care sunt rudele proprietarilor de case, care numai proprietari nu se simt.

Vine o perioadă în viaţa fiecăruia, în care trebuie să renunţe la mâncarea gătită şi la hainele spălate şi călcate la dungă de maică-sa şi să se mute cu chirie într-o hrubă, în care devine masterchef de chef la mânuirea cuptorului cu microunde. Perioada aia vine, de obicei, la 18-19 ani pentru tinerii din provincie, când trebuie să se mute în oraşele mari cu facultăţi, dar uneori nu vine niciodată pentru bucureşteni (ca mine) şi alţi puştani din oraşe mari care rămân acolo până mor.

Cel mai evident motiv pentru asta e legat de bani. Unui părinte din provincie îi convine să-i plătească plodului chiria minimă de cămin şi de supravieţuire în Capitală, că simte că îi cumpără și investește într-un viitor mai bun. Dar ăia născuţi în Bucureşti, de exemplu, n-au opţiunea căminului, deci singurul mod în care ar putea să se mute de la părinţi ar fi să plătească o chirie obişnuită de garsonieră, care e destul de mare faţă de veniturile medii din România. Niciun părinte bucureştean n-o să dea bani pe-o chirie, când ştie că poţi să locuieşti în camera în care ai crescut, mai ales dacă are griji mai importante decât intimitatea ta şi faptul că n-ai unde să aduci fete sau băieți.

Evident, există opţiunea să lucrezi cât eşti în facultate, dar te loveşti de problema că abia există joburi part time din care să plăteşti un sfert dintr-o chirie normală, deci îţi cam bagi picioarele în ea de facultate. Totuşi, după ce termini şcoala, pe la 21 de ani, trebuie să găseşti o metodă să scapi din mediul ăla, altfel o să ajungi să te masturbezi pe ascuns de ai tăi până pe la 36 de ani. Mai jos am făcut un ghid cu toate etapele prin care o să treci în perioada aia până în 25 de ani, în care şi ai tăi o să ajungă să te dea afară din casă.

Părinţii mei ţineau genul de casă în care rămâneai abstinent fie c-o voiai sau nu. Ultima dată când am adus o tipă acasă a fost pe la 20 de ani. Maică-mea i-a spus că e posedată demonic, pentru că nu se uita în ochii ei când vorbea cu ea. Taică-miu a urlat „Are ţâţe?" când am intrat cu tipa-n casă, apoi, a doua zi, a urlat „Bă, când mai pleacă asta, că-mi ocupă buda", cât ea făcea duş. Cam din liceu, până pe la 22 de ani, m-am resemnat să fac sex la pensiuni de căcat de prin Poiana Ţapului şi Buşteni, din simplul motiv că era mai ieftin, cu tot cu tren, decât să închiriez o cameră-n Bucureşti. Şi tot mă minţeam singur că e mai ok să stau cu ai mei, pentru că mi se părea pur şi simplu imposibil economic să stau cu chirie.

După ce ajungi la primul venit mediu de 15 milioane, eşti rupt de anxietatea că nu ştii dacă îţi permiţi să trăieşti singur sau nu. Chiria minimă e de opt, nouă milioane, aşa că practic îţi mai rămân vreo şase milioane din care să-ţi plăteşti netul, mobilul şi chestii mai puţin importante precum hrana ta zilnică, pe care evident o să-i dai pe bere, prezervative şi porcării. Asta ca să nu mai zic că statisticile de anul trecut spuneau că 40% dintre tinerii absolvenţi de facultate abia sunt plătiţi cu salariul minim pe economie, adică vreo şapte milioane (după ce tai taxele care se duc la stat).

Ideea e că trebuie să te convingi singur că e important să te muţi orice ar fi şi că poţi să te disciplinezi destul cât să supravieţuieşti pe un venit la limită, cât să nu mori. Pe de altă parte, dacă nu te ajută ai tăi şi dacă urăşti oamenii ca mine şi preferi să pierzi un picior decât să ai un coleg de cameră, nu prea ai cum să te muţi în Bucureşti fără un venit stabil de 15 milioane.

Dacă nu te susţin ai tăi financiar, e foarte greu s-ajungi într-o casă ok şi probabil o să pupi o garsonieră comunistă, care vine la pachet cu mileuri. În general, sunt trei moduri în care tinerii bucureştenii se mută de acasă: se mută cu cineva, merg pe chiria minimă sau le moare o rudă cu casă.

În prima variantă, împarţi casa cu un prieten sau cu o iubită din facultate cu care ajungi inevitabil să te cerţi şi să te urăşti, după câteva luni. După aia, ajungi la a doua variantă, chiria minimă. Chiria minimă, care e undeva la o sută de euro, înseamnă garsoniere umede, de câţiva metri pătraţi, la demisolul unor blocuri cu bulină sau să stai într-o cameră din apartamentul de două camere al unei babe. Ori împrumuţi bani de la ai tăi ca să stai undeva mai ok, ori rabzi acolo până ajungi să câştigi un salariu mai decent, ceea ce-ar putea să dureze câţiva ani. În a treia variantă, care este cea mai răspândită între cunoscuţii mei bucureşteni, îţi moare o rudă şi-i convingi p-ai tăi că e mai economic să stai tu în casa lor, decât să se chinuie ei s-o renoveze, ca s-o închirieze.

Eu am avut noroc cu al treilea caz. Adică mi-a murit o rudă pe care o ura toată familia şi-am moştenit o casă de babă. Înainte să apuce taică-miu să se gândească s-o închirieze, m-am mutat strategic acolo cu-n rucsac în care aveam doar un salam bănăţean, un laptop, un cuţit şi nişte ţoale. Ca orice casă de babă, mirosea oribil, arăta execrabil şi nu mergea nimic în ea, de la faptul că singura sursă de lumină din sufragerie era televizorul, la uşa de la intrare care nu se închidea deloc.

În primele zile, îmi venea pur şi simplu să dau foc la tot și să plec de la zero. Dar n-ai cum să faci asta, că nu-ţi permiţi să schimbi mobila sau să renovezi totul pe banii tăi, şi trebuie să te resemnezi cu locul. Să vezi unde e cazul să schimbi un bec şi unde îţi explodează instalaţia electrică, dacă bagi aspiratorul şi maşina de spălat în acelaşi timp. Şi să-ţi dai seama că faci parte din generaţia aia de căcat care oricum are nevoie doar de internet ca să supravieţuiască.

Una din chestiile cele mai oribile la bărbaţi e cum ne lăudăm cu cele mai banale reţete. De parcă grătarul, omleta sau tigaia picantă n-ar fi nişte preparate rudimentare, pe care le facem trântind tot ce-i în frigider pe foc. Sunt genul de chestii pe care poţi să le greşeşti doar dacă eşti oribil de prost sau ţi-e lene să stai lângă ele până se fac. Ei bine, ţie o să-ţi fie prea lene.

Chit că maică-ta gătea oribil, te obişnuiseși cu terciul ei uleios şi chit că-ţi mai găteai şi singur, măcar aveai oameni care cumpărau şi depozitau mâncare în frigider, în locul tău. După ce realizezi că pierzi opt-zece ore pe zi cu munca, n-o să vrei să faci nimic legat de lucruri „inutile" precum mâncarea. O să trăieşti din pizza comandată (pe care o mănânci pe parcursul a două-trei zile) sau din supă la plic. În prima lună în care m-am mutat, am trăit aproape numai din supe instant, puteam să-ţi zic la ce temperatură se desprind pastele unele de altele. După aia am fost atât de scârbit de gustul lor, încât n-am putut să mai halesc vreodată aşa ceva. Şi m-am resemnat să-mi gătesc chestii pe bune, deşi am avut o fază tristă în care puneam legume reale în supele la plic. Mă rog, începuse să mă înţepe şi ficatul, ceea ce nu mi se întâmplase nici de la litri întregi de Unirea, deci chiar nu e o idee bună să trăieşti din supe la plic.

Ştiu foarte puţini oameni care ştiu exact cât de mult consumă sau cât de mult cheltuiesc lunar. E greu să ai simţul banului, fără să-l produci şi fără să te întreţii singur. Cu toţii mai plăteam facturi cât stăteam cu ai noştri, pentru net, pentru mobil, dar nu ştiam niciodată exact câtă apă sau curent consumam. Şi ai o idee vagă cât dai pe beri şi pe ieşiri în club, dar nu ai stat niciodată s-o pui pe o hârtie.

Când te muţi singur, o să realizezi după prima lună că ai cheltuit aproape tot salariul tău şi nu-ţi dai seama pe ce. O să pui totul pe hârtie şi o să te deprimi. Îţi dai seama ce diferenţă iese la întreţinere, dacă ai spălat rufele de două ori pe săptămână, în loc de o singură dată. Îţi dai seama că mâncarea e unul dintre cele mai scumpe lucruri în România şi de ce suntem o ţară retrogradă din cauza asta. Îţi dai seama că n-ai nevoie de abonamentul maxim la net şi că te poţi descurca cu pachetul minim pentru filme și muzică. Treptat o să ajungi la un echilibru în care rămâi cu destui bani cât să te simţi bine, dar nu cât să te distrezi fix cum ai vrea sau cum o făceai când ieşeai în oraş pe vremea când stăteai cu ai tăi.

După fazele în care te enervează apartamentul în care te-ai mutat, faptul că trebuie te întreţii singur şi că devii un adult responsabil, urmează partea în care îţi place prea mult acasă. Cât stăteai cu ai tăi, îţi plăcea să ieşi constant şi să pleci cât mai des din oraş, pentru că era un pretext să scapi de cuşca familială. Dar, acum că ai casa ta, nu prea îţi mai vine să pleci, îţi place că e cumva teritoriul tău, bârlogul de futai sau ce alt nume imatur vrei să-i dai.

Eu cel mai bine am simţit asta de Crăciun, când, în loc să suport nişte rude de căcat, care insistă să mănânc tot felul de orătănii slinoase, m-am jucat pe calculator şi am mâncat pizza. A fost cel mai mişto şi sincer Crăciun din viaţa mea.

Dar mi-a trecut. În principiu, pentru că am realizat că degeaba ai un loc al tău, dacă nu mai târăşti oameni p-acolo. Şi că ajungi genul de om care are un beci plin de fetuşi de pisică în borcane, dacă nu ieşi măcar o dată pe săptămână din casă. Pe de altă parte, tot mi se pare mai ieftin şi convenabil să chem prietenii şi tipele pe la mine, la pseudopetreceri, decât să ies în oraş. Încă o dovadă că viaţa de adult înseamnă zgârcenie cronică.

Urmărește VICE România pe VICE.

Citeşte mai multe despre apartamente din România:
Fotografii cu apartamentele burlacilor români Fotografii cu camerele fetelor boeme din Bucureşti Fotografiile din garsoniere bucureştene îţi arată câte lumi intră într-un singur bloc