​Cum e să trăiești cu tulburarea care te detașează de corp

Aveam 16 ani când am simțit prima oară efectele tulburării de depersonalizare. Când mă uit în urmă, realizez că era inevitabil să se întâmple asta; părinții mei divorțaseră cu doi ani înainte, iar eu am dezvoltat tulburări alimentare și am căzut în depresie. Apoi mama l-a cunoscut pe tatăl meu vitreg și ne-am mutat cu el – mai întâi într-un sătuc din Yorkshire, apoi în Texas. Prima mutare am simțit-o ca pe un cuțit în stomac, cea de-a doua mi-a provocat o cădere nervoasă.

Era prima mea zi la liceul din Houston când s-a schimbat totul. Treceam pe coridoarele cu pereți albaștri și portocalii, când am simțit că mi se întinde o ceață în fața ochilor. Colegii mei erau entuziasmați de accentul meu britanic, dar totuși nu mă puteam relaxa în compania lor. Am devenit acut conștientă de tot ce se petrecea în jurul meu. Mi s-au ascuțit simțurile; auzeam lucrurile din exterior, ca de la o distanță mare, și mă dureau ochii de la lumina artificială puternică. Mă simțeam dezorientată și pierdută. Ce mi se întâmpla? De ce arăta totul așa de ciudat? De ce mi se părea că sunt într-un vis? M-am speriat că am înnebunit complet.

Tulburarea de depersonalizare, TDD, afectează până la două procente in populație – asta înseamnă 1,3 milioane de persoane în Marea Britanie. Un studiu sugerează că până la cincizeci de procente din adulții din Statele Unite vor trece printr-un episod de depersonalizare pe parcursul vieții. Nu se cunoaște cauza definitivă, dar se crede că experiențele traumatizante, stresul și utilizarea de droguri halucinogene sunt posibili declanșatori. Mai există o corelație și între această tulburare și anxietate – eu mereu am fost o persoană anxioasă.

Ce se știe despre acest fenomen încă neînțeles e faptul că îi produce persoanei care suferă de el un sentiment robotic, de răceală emoțională și de sufocare. Unii nu-și recunosc imaginea în oglindă și nu-și mai simt anumite părți ale corpului. În cazul meu, simțeam că creierul îmi intrase într-o stare de detașare – mă proteja ca să nu-mi fac rău.

Singura data când mă mai simțisem așa fusese la vârsta de 15 ani, când am mers cu prietena mea acasă la iubitul ei mai mare decât noi ca vârstă. Fumasem multă iarbă și cred că am luat ceva ce nu știam ce e pe atunci, dar acum bănuiesc că a fost ketamină. Nu cunoșteam pe nimeni acolo și, când lucrurile au început s-o ia razna, n-a avut cine să mă consoleze. Am stat pe marginea căzii legănându-mă și eram convinsă că pereții băii sunt o iluzie.

Până dimineața, sentimentul a trecut. M-am gândit că și acum ar trebui să treacă la fel. Dar a rămas. Pentru unele persoane, simptomele de depersonalizare pot dura câteva ore. Pentru mine au durat săptămâni.

În fiecare zi mă trezeam ca în transă. Îmi puneam fața curajoasă și mergeam la școală, unde nu reușeam să mă concentrez pe nimic și rumegam în gând tot ce vedeam și simțeam. Până la urmă am ajuns să mă refugiez în cabinetul asistentei, unde zăceam pe un pat. Cum le-aș fi putut explica asta prietenilor noi pe care abia mi-i făcusem? Cum să mă înțeleagă? Eram convinsă că am înnebunit și îmi era rușine.

Veneam acasă cu autobuzul școlii, complet anihilată mintal, și-mi petreceam serile căutând diagnostice posibile pe Google. Am ajuns pe nenumărate forumuri pentru tulburări mintale care erau pline de povești îngrozitor de triste. Din cauza asta am început să am atacuri de panică. Mă gândeam că n-o să mă mai vindec niciodată. Nimic n-o să mai fie la fel. În weekend-uri beam să uit de mine, ca să-mi pot stopa șirul neregulat al gândurilor.

Cei care suferă de depersonalizare și de derealizare (o tulburare asociată în care pacienții au impresia că trăiesc într-un vis) au o mare frică de nebunie. Dar totuși, rămân în contact cu realitatea, spre deosebire de cum se întâmplă cu alte tulburări. Ești conștient că felul în care percepi lumea și propriul corp nu e în niciun fel normal. Și tocmai pentru că ești conștient de asta, te sperii ca dracu'.

Chloe, 23 de ani, îmi spune că a trăit prima oară un episod de depersonalizare la vârsta de 19 ani, când lucra în bucătăria unei crâșme. S-a întâmplat deodată. „Deodată, am simțit că nimic în jurul meu nu mai e real", mi-a zis ea. Am simțit că nu pot comunica cu nimeni, ca și cum nu-i auzeam sau nu mă auzeam pe mine. Eram convinsă că-mi spun gândurile cu voce tare."

Nu s-a mai întors la muncă după acest episod, convinsă că și-a pierdut mințile. După câteva luni, doctorul i-a recomandat un tratament pentru anxietate, care n-a ajutat-o. „M-a ajutat mult terapia comportamentală cognitivă, a explicat ea. Am avut un doctor foarte drăguț care îmi dădea sarcini ridicole, cum ar fi să stau la coadă în supermarket până când simt că anxietatea mi s-a redus la jumătate. Cel mai mult m-a ajutat să pot fi sinceră în privința asta. După ce am înțeles ce era și că nu înnebunisem, am putut să le explic prietenilor ce simt și să le cer sprijinul."

Jessica, studentă la Arte, a suferit de această tulburare în mai multe perioade din copilărie până în prezent. Dar de la vârsta de 18 ani, a simțit că deja îi distruge viața.

Uneori îmi doresc să simt tristețe sau furie, orice e mai bine decât nimic, decât golul emoțional din mine, mi-a povestit ea. De multe ori n-am reușit să creez nimic pentru că nu simțeam nimic. Am fost extrem de frustrată din această cauză.

Încearcă să depășească această situație frustrantă printr-un stil de viață sănătos: aleargă, înoată, gătește și ascultă muzică cu mult bas, pe care îl poate simți. Aceste activități o ancorează în realitate și o ajută să depășească sentimentul că totul e o iluzie.

Șapte ani mai târziu, și eu sufăr, în continuare, de tulburarea de depersonalizare. N-am reușit să scap de tot de ea. Și totuși, s-a îmblânzit de-a lungul anilor. De cele mai multe ori mă simt bine când ies afară, mai ales la țară. Simptomele devin inconfortabile doar când sunt obosită sau mahmură. Dar nu pot să nu simt că recuperarea mi-a fost încetinită de „experții " pe care i-am consultat inițial în Texas. Sorbeau Coca-Cola la cutie și aprobau din cap în timp ce eu zăceam pe canapea îngrozită.

Asta e cea mai mare problemă cu TDD, oamenii nu știu ce este. Această lipsă a contactului cu realitatea îi face pe cei care suferă de asta să se simtă izolați, speriați și convinși că n-o să-și revină niciodată.

Unitatea de Cercetare a Tulburării de Depersonalizare de la spitalul Maudsley din sudul Londrei s-a deschis în 1998. E singurul departament de acest gen din Marea Britanie și e condus de excepționala doamnă doctor Elaine Hunter. „Cred că oricine poate trece prin asta, a zis ea, cu referire la simptomele TDD. E înnăscută, o avem toți în noi, dar unii sunt mai sensibili decât alții."

Clinica le-a oferit mai multor sute de pacienți un loc unde să poată discuta despre experiențele lor și să primească tratament corespunzător. „De multe ori", mi-a povestit dr. Hunter, „pacienții se așază și izbucnesc în plâns de fericire că cineva îi înțelege în sfârșit. "

Mi s-a povestit că un pacient de-al doamnei doctor Hunter a reușit, cu ajutorul terapiei, să se antreneze ca să perceapă episoadele de depersonalizare ca pe niște dureri de cap. „O să-mi treacă mâine sau într-o zi două", își spune el. Și de cele mai multe ori, chiar așa e.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește mai multe despre tulburările mintale:
De ce apar tulburările mintale la 20 de ani
Creierul urșilor care hibernează ar putea deține tratamentul pentru Alzheimer
Am vorbit cu mecanicii de metrou despre cum se văd sinucigașii din cabina lor