Cum era viața româncelor în Evul Mediu, între bătăi, urzeli și violuri

Nu era simplu să fii femeie nobilă în evul mediu românesc, ba chiar era al dracului de periculos: riscai să fii violată – uneori cu acordul părinților – sau să suferi o schimbare de sex juridică și să te trezești bărbat șef de clan. Dreptul bărbatului de a-și bate femeia era prevăzut în lege și nici măcar nu te puteai îmbrăca așa cum doreai, pentru că moda era o chestiune de politică înaltă.

Violența domestică era reglementată clar în evul mediu românesc: soțul avea voie să își bată nevasta, însă în anumite condiții. În primul rând nu trebuia s-o bată „cu vrăjmășie" - adică nu cu instrumente (bâtă, bici etc.) și mai ales nu trebuia s-o lovească peste față.

În rest putea să dea cu pumnul sau cu palma cât dorea, doar să nu curgă sânge. În cazul în care își umplea nevasta de vânătăi sau rupea un ciomag pe spinarea ei, soțul putea fi pedepsit.

Femeile de origine nobilă cunoșteau foarte bine legile și le exploatau în interesul propriu, încercând să elimine diversele forme de discriminare. Una dintre cele mai ciudate operațiuni juridice medievale era „aşezarea de fiică să-i fie în loc de fiu": un boier fără băieți moștenitori își transforma fata în bărbat din punct de vedere juridic.

Șmecheria era simplă: voievodul putea să confiște întreaga avere a boierului rămas fără moștenitor bărbat. Așa că boierii care aveau doar fete aveau grijă din timp să-l convingă pe voievod să fie de acord cu această operațiune delicată, care avea ca scop perpetuarea numelui de familie și păstrarea intactă a averii.

Cel mai celebru caz este al Mariei Florescu, o boieroaică din Oltenia, care a trăit mai mult de o sută de ani, de pe la 1520, până prin 1622. A avut vreo trei bărbați și, spre sfârșitul vieții, s-a călugărit la Cozia, unde a stat alături de mama și soția lui Mihai Viteazul. Secretul ei? A reușit să se pună bine cu toți voievozii, astfel că nimeni nu i-a contestat transformarea în bărbat.

În Ardeal, femeile nobile erau parțial excluse de la moștenire: averea părinților se împărțea în patru, băieții își împărțeau între ei trei sferturi din avere, iar fetele trebuiau să se mulțumească cu împărțirea sfertului rămas. În Moldova și Țara Românească fetele participau pe picior de egalitate la moștenire, de aceea femeile nobile de origine românească din Ardeal cereau ca succesiunea să fie făcută jure Volachie – după dreptul Țării Românești. Uneori reușeau.

Boieroaicele mai sărăcuțe se îmbrăcau cu port popular românesc: pe la 1400, nevasta unui cneaz ardelean de origine română purta pe cap un văl cu țarțamuri, ie împodobită cu cusături, fustă încinsă cu brâu, peste care așeza o fotă cu ornamente geometrice. Cu totul diferită era situația nevestelor de voievozi: pe cap purtau coroane de câteva kilograme de aur împodobite cu lungi lănțișoare de modă bizantină și erau acoperite cu haine până în pământ, îngreunate de podoabe de aur și blănuri scumpe. Frescele din biserici nu ne lasă să le vedem în majoritatea cazurilor nici tălpile picioarelor, ce să mai vorbim despre tăietura rochiilor, care, cu siguranță, se ascundeau undeva sub hainele de ceremonie aurite.

Chestiunea nu era foarte simplă: politica înaltă intra în conflict direct cu moda feminină. Îmbrăcămintea oficială de factură orientală care apare prin portretele oficiale ale voievozilor era o conformare politică față de dominația otomană. Dacă te îmbrăcai ca în vestul Europei riscai să-ți pierzi căpățâna. Așa cum a fost cazul boierului Preda din Prooroci care îi enervase pe toți pentru că își lăsase chică precum austriecii și purta cizme nemțești cu toc și pinteni.

De la voievodul Grigoraș Ghica ne-au rămas două portrete: unul făcut la Veneția, cu barbă scurtă și cărare pe mijloc; al doilea făcut probabil la București, cu barbă până-n brâu și calpac oriental. Soția lui Grigoraș Ghica s-a bucurat la Veneția de hainele frâncești, însă când a devenit doamna Țării Românești „au lepădat hainele acelea și au luat rumânești".

Există o dualitate a modei la femeile nobile române: din cele opt rochii înregistrate în inventarul de la Sibiu de la 1509 al doamnei Voica, soția lui Mihnea vodă cel Rău, doar patru sunt de lucrătură românească – ad modum Walachorum – celelalte sunt italienești, de la Florența. În foile de zestre și inventarele boieroaicelor găsești numeroase haine occidentale, în portretele publice din biserici nu se zărește nici măcar un tiv de rochie venețiană sau florentină.

Însă existau și non-conformiste. Doamna Elina a lui Matei Basarab apare în portretele din biserici cu haine până în pământ, însă în miniaturile din manuscrise își ridică poalele rochiilor și scoate la iveală o mică cochetărie: poartă pantofi cu toc! Doamna Elina știa să scrie în latină și a comandat pentru mănăstirea Cutlumus de la muntele Athos un manuscris în care apare legenda antică a amazoanelor. Iar sora sa vitregă Ana apare într-o frescă de la mănăstirea Arnota purtând un guler occidental.

Mihnea cel Rău își pedepsea boierii pe la 1500 violându-le nevestele și fiicele de față cu ei. Matei Ghica își chema la palat soțiile de boieri cu poruncă scrisă și pecetluită. Siluirea femeilor nobile avea încărcătura simbolică a dominației totale. Uneori femeia reușea să scape, ca în cazul Ecaterinei, soția lui Vasile Lupu, pe care a vrut s-o violeze noul voievod Gheorghe Ștefan: pur și simplu l-a ocărât până a lăsat-o în pace.

Doamna Ecaterina avea experiență în astfel de situații: în 1650 ginerele său ucrainean, Timuș Hmelnițki a vrut și el s-o violeze, în timp ce erau asediați în cetatea de la Suceava. Doamna Ecaterina a evitat cu eleganță umilirea: i-a propus lui Timuș să încerce fetele boierilor moldoveni adăpostite în cetate, iar tinerele nobile au luat asupra lor fără să crâcnească sarcina satisfacerii războinicului.

Mai puțin norocoasă a fost Elisabeta Movilă: în 1616 a fost capturată de Skender Pașa, care a și violat-o. În dimineața zilei de după bătălie, fosta doamnă a fost trecută într-o căruță prin fața boierilor moldoveni, despletită și doar în cămașă, moment în care a strigat: „Boieri, boieri, ruşinatu-m-au păgânul!".

Citește și alte istorii alternative:
Istoria topless-ului e plină de activism și misogini frustrați
Istoria României în culori pare mai vie ca orice manual oropsit
Fotografii cu prostituate din Paris, de la 1930