Hainele rapperilor români din anii '90 erau mai mișto ca boarfele hipsterești de azi

Pe când eram elev, adunătura din curtea liceului semăna, mai mult sau mai puţin, cu cea pe care o poţi vedea în filme prin curtea puşcăriilor. Doar că, în loc de arieni, negri şi albi, vedeai rockeri, rapperi şi punkeri. Punkeri mai puţin, ce-i drept.

Mai toţi aderau la câte o tabără în funcţie de apartenenţă şi făceau bisericuţe în curtea liceului. Era uşor să-i reperezi după haine şi tunsoare. Nu vreau să fiu hater, dar să fii rocker era simplu: blugi, ghete, tricou negru. Şi dacă tricoul negru era cu Megadeth sau cu altă trupa ca imprimeu, cu atât mai bine. Nu erau scumpe şi erau uşor de găsit. De fapt, întreg outfit-ul se putea achiziţiona fără prea mare efort de pe piaţa autohtonă.

Pe rapperi îi vedeai de la o poştă, pentru că erau îmbrăcaţi în haine cu câteva numere mai mari, însă situaţia era infinit mai complexă. Hip-hop-ul era atunci, cam cum e şi acum, o cultură foarte materialistă, în special latura mainstream. Hainele erau o parte foarte importantă, aşadar brandurile contau. Nu era suficient să ai nişte blugi largi, trebuia să ai un anumit brand de blugi largi şi vreau să-ţi spun că acest demers, prin anii 90, era aproape imposibil.

Nu numai că nu exista absolut niciun magazin care să comercializeze astfel de haine, dar nu aveai nici de unde să le comanzi, pentru că nu aveai internet. Dacă aveai, nimeni nu livra în România. Iar dacă printr-o minune livra, nu puteai să plăteşti, pentru că nu aveai card. În fine, dacă toate planetele se aliniau şi reuşeai să plasezi o comandă, erau mari şanse să nu ajungă la tine niciodată din varii motive (de exemplu, pentru că se rătăcea pachetul la vamă, în România).

Şi nu am menţionat încă nimic de costuri. Un simplu tricou te ducea la 40-50 de dolari, iar o pereche de blugi te putea duce şi la o sută de dolari. Raportat la alocaţia din 2000, care era de opt dolari pe luna, îţi puteai lua o pereche de blugi pe an sau două tricouri.

Singura ta şansă să te echipezi era să găseşti prin cineva, o cunoştinţă de pe afară sau o cunoştinţă de pe aici care avea relaţii în afară şi aducea haine. În Bucureşti existau câteva astfel de personaje. Pe doi dintre ei îi cunosc și eu, iar acest text este despre ei.

Primul este Costi. A luat contact prima oară cu cultură hip-hop în '86. Totul începuse de la o casetă, coloana sonoră a filmului Breakin', o chestie despre break dance în care apărea şi Ice T.

„A fost prima oară când am ascultat rap în adevăratul sens al cuvântului. Rap. Că noi dansam pe muzică disco, funk, soul… Și când am auzit rap a fost ca o revelaţie. Mă întrebam, oau, ce e asta? Cu ce se mănâncă?", povestește Costi.

Apoi am avut o discuție serioasă despre vremurile alea.

VICE: Când a început să se miște treaba și la noi cu hainele hip-hop?
Costi: A trebuit să vedem şi noi clipuri, înregistrări, Yo MTV Raps, ca să ne dăm seama ce era afară. Te uitai la un clip, îţi plăcea şi normal că voiai şi tu ce poartă ăia. Am avut noroc şi cu prieteni plecaţi pe afară: cum pleca unul, cumpăra pentru toată lumea. Şi să ai în 92-93 ceva ce vedeai la Yo MTV Raps, erai zeul cartierului!.

Tu cum ai ajuns să vinzi haine?
Printr-un prieten foarte bun, care a plecat în America. Se întâmpla prin 95. Inițial, voiam să fac un magazin. Am vrut să mă combin cu nişte prieteni, dar nu a ieşit. A fost perioada aia cu heroină şi prietenii mei s-au dus pe copcă. Nu am putut să mai fac nimic, dar vindeam de acasă. Prietenul asta al meu din State avea foarte multe contacte pe la case de discuri, pentru că era DJ în Chicago. El îmi trimitea hainele, iar eu mergeam la Otopeni la cargo în spate, dădeam şpagă la birouri acolo. De la ăla mare, până la ăla mic. Chiar şi aşa, mai mereu găseam pachetele desfăcute. Mai îmi dispărea câte o geacă din aia de piele de patru-cinci sute de dolari. Dar asta e, îţi dădea pagubă vameşul român.

Bun, venea pachetul. Ce făceai?
Începeam să sun băieţii. Erau abonaţi bineînţeles prietenii mei, cu care şi desfăceam pachetul. Dar oricum, erau 40-50 de tricouri, destule pentru toată lumea. La vremea aia erau şi scumpe. Dar nu prea făceam bani. Era o panaramă. O grămadă de datornici pe care nu-i mai vedeam cu banii. Că eu eram băiat bun, le dădeam şi pe datorie. This is life. Dar și când dădeam un tricou cu 40 de dolari… Erau ceva bani pe vremea aia.

Cam cât a ţinut treaba?
Păi, câţiva ani. Până prin 2002-2003. În 2003, am plecat din ţară şi m-am întors acum doi ani. Am deschis o firmă şi un site. Acum o lună am închis site-ul, că nu se uita nimeni. Poţi să mai vezi pe Facebook. S-a schimbat mult piaţă. Noi suntem nişte romantici. Multe branduri vechi s-au dus, cum sunt Phat Farm sau Johnny Blaze. Unele branduri vechi mai sunt, dar nu te mai reprezintă, cum e Karl Kani.

Phane Buton. Zis și Phane Sub Zero. Cunoscut atât pentru faptul că făcea parte din trupa Da Hood Justice, cât şi datorită volumului impresionant de haine cu care a înţolit aproape toată mişcarea în anii 90 și 2000. Hainele lui au făcut carieră, până au ajuns și într-un vers din Paraziții:

VICE: Când şi cum ai prins patima hip-hop-ului.
Phane Buton: Frate, prin 89 era la bulgari o sărăcie de emisiune numită Studio X. Băgau porno de la 12 noaptea. Mă rog, erau mai mult filme sexy. Îţi mai arătau câte o țâță, din când în când. Ţin minte că era octombrie 89. Îl vânăm pe bunica-miu să se culce și îi luam televizorul din cameră şi băgăm antena de bulgari. Băi, nene, şi în loc de Studio X, unde mă pregăteam eu să văd țâțe şi buci, au băgat Public Enemy. O înregistrare de pe un canal, nu o să uit niciodată, Super Channel. Un canal de muzică. Şi când au băgat aia, Fight the Power… să auzi pe vremea lui Ceauşescu aşa ceva…

Când l-am văzut pe ăla cu ceasul de gât şi cu blugii aia şi tricourile alea, am rămas într-un mare semn de întrebare, până prin 95, când m-am împrietenit cu Brugner de la Delikt. La el am văzut prima oară blugi adevăraţi, nişte blugi South Pole pe care îi primise de la maică-sa, din State. Era obiect cosmic. Am luat foc. M-am îmbolnăvit. Mi-a intrat boală în suflet.

La un an după, am descoperit site-ul undergroundjeans.com. Nu livrau la noi, dar în nebunia mea şi într-o semi-engleză, am făcut-o tare de tot. Acolo am făcut primul meu order.

Când se-ntâmpla asta?
Cred că vara lui 97. Ştiu că am adus două perechi de blugi şi un tricou. Am făcut un test să văd ce se întâmplă cu banii mei.

Cum ai plătit?
Money order se numea. Am fost la toate băncile româneşti de pe atunci. Îţi dai seama, eu un puştan, cu vreo 150 de dolari în mână. Nimeni nu înţelegea ce vreau să fac cu banii aia. Vreţi să-i schimbaţi? Vreţi să-i trimiteţi la rude în afară? Una m-a trimis la poştă să-i pun în plic să-i trimit aşa. Am ajuns la o bancă, până la urmă, unde m-a luat o tanti deoparte şi m-a lămurit ce şi cum. Era un fel de wire transfer mai primitiv, că dura două săptămâni până ajungeau banii. Dura zece zile să ajungă acolo.

Din primul transport am vândut blugii şi am păstrat tricoul. Tricoul ăla există şi acum la un prieten de-al meu. Încă îl mai poartă şi au trecut, cât? 20 de ani?
După care m-am împrietenit bine cu băieţii de la site. Mi-au dat şi nişte preţuri speciale pentru că ajunsesem să le trimit cam vreo o mie de dolari la două săptămâni. Şi aşa am început o poveste, care a durat din 97, până prin 2003-04.

Zi-mi câțiva muzicieni la care au ajuns hainele tale.
Păi, primii blugi s-au dus la Dox şi la Călin de la Racla (Rimaru). După care, când mă vedeau cu tricoul pe mine pe la evenimente, au luat foc toţi. Eram pe val cu Da Hood. Scosesem şi album în vara lui 97.

Îi aveam clienți fideli pe Vexxatu Vexx, pe Andrei și Cornel de la Da Hood. Mai aveam nişte copii de bani gata, nu mă întreba cum au ajuns la mine. Nu aveam nici un anunţ, nimic. Mergeam branduit pe stradă şi venea lumea la mine să mă întrebe. Rimaru avea o poziţie foarte bună, atunci în 97 era extrem de bine văzut. Când îl vedea lumea îmbrăcat… de unde? La un moment dat m-am trezit şi cu Mafioţii (BUG Mafia), cu Paraziţii. Cu Cheloo sunt prieten bun din 95. Ei prin 99 au început să-şi ia ţoale de la mine. Toţi pe rând au venit. Vrei să-ţi zic că la un moment dat m-au călcat şi aia de la Voltaj? Îşi cumpărau aia de la Voltaj haine de la mine.

Familia ta ce zicea de „serviciul" ăsta?
O fază tare a fost cu bunica-mea şi cu Mafioţii. Eu am crescut trei sferturi din viaţă cu bunicii. Era într-o iarnă, cred că prin 2000, că erau Mafioţii pe val. La un moment dat, hop, telefon de la Caddy. Eu toate hainele le vindeam din casă, iar bunica-mea stătea cuminte în camera ei, ca să nu ne călcăm pe picioare când venea lume la mine. Eu eram în sufragerie şi făceam trafic de ţoale cu toţi bagabonţii ăştia. În iarna aia bunica-mea mi-a cerut o căciulă că îi era frig şi nu ştiu cum am făcut că i-am dat o căciulă neagră cu Raiders, fix ca aia pe care o purta Uzzi.

În ziua aia mă sună Mafioţii şi intră toți la mine în sufragerie. Bunica-mea deschide uşa şi i se întâlnesc privirile cu Uzzi, amândoi cu căciuli Raiders. Zic, ia uite, s-au întâlnit mafioţii!

Cum s-a terminat treaba?
Prin 2002-2003 m-am întors către muzică. Am făcut Urban Records. În plus deja începuseră băieţii să aducă containere de prin China. Eu dădeam trei perechi de blugi cu 300 de dolari şi ei dădeau zece la banii ăştia.

Magazinul lui Bebe Americanu, Mania. Era pe Calea Victoriei, într-un gang. Nu am dat niciodată de aur, ca să ştiu cum se simte, dar îmi imaginez că e ceva similar cu sentimentul pe care l-am avut atunci. Ţin minte că mi-am luat o bluza Karl Kani roşie, pe care am dat vreo 50 de dolari. Preţurile afişate erau în dolari de pe eticheta originală a produsului.

Magazinul Castel, de pe Magheru. Aici găseai blugi Pelle Pelle şi tricouri Fubu. Locul era destul de high class şi vindea haine scumpe pentru oameni serioşi. Nu ştiu exact cum au făcut să bage şi haine de rapperi în toată ecuaţia asta, dar era amuzant cum intram noi, băieţii de cartier, câte cinci-șase odată în magazin, făceam panaramă şi, de cele mai multe ori, fără să cumpărăm nimic.

Magazinul lui Maghdi, „All Eyez on You". Cred că asta a fost primul magazin cât de cât serios. Tipul era de culoare şi asta îi dădea un aer aparte, foarte veridic. Simţeai că ăla e locul, acolo trebuia să fii. Mă rog, omul era arab, dar era suficient pentru noi. La el în magazin găseai şi revista The Source. Aveau un teanc întreg şi vindea cu zece dolari bucată. Umblau zvonuri că unele haine sunt fake-uri şi că Maghdi făcea manevre.

Hip Hop Store. Era pe Ștefan cel Mare și îi aparținea unui tip din Timişoara, care cică aducea de prin Germania. În ziua de salariu eram acolo. Ajunsesem să mă cunosc cu tipul care se ocupă de magazin şi mă suna de fiecare dată când venea ceva nou. Îmi mai făcea şi reduceri ocazional, aşa mai neoficial. M-a ajutat inclusiv să vând o pereche de blugi pe care îi comandasem online şi nu-mi veneau bine. Din păcate, magazinul ăsta a ţinut doar un an sau doi. După cum am aflat mai târziu, chiar de la proprietar, cei care se ocupau de magazin în București făceau manevre si își trăgeau bani, iar la el nu prea mai ajungea nimic. Într-un final, s-a văzut nevoit sa închidă.

Citește și alte chestii despre România anilor 90:
Cum era să copilărești în anii '90, în România
Cum era să fii adolescentă în anii '90, în România
Ce probleme aveai ca tânăr român în tranziţia haotică din anii '90