Am 34 de ani. Am copilărit într-o zonă de munte, înconjurat de peisaje idilice şi de oameni duri, în majoritatea lor tăietori de lemne (lumbersexuali, ţapinari etc). Din motive lesne de înţeles, oamenii erau mai puţin sensibili.

Între munca de pe câmp, cea din pădure şi crescutul animalelor, nu mai rămânea timp pentru drăgălăşenii. Îmi amintesc şi acum momentul în care am căutat sprijin din partea lui tata pentru că tocmai încasasem o bătaie şi m-am pomenit că mi-a întors şi el un dos de palmă, sub pretextul că nu trebuia să mă las bătut. Lecţia de viaţă – prevenţia: am început să port pietre în buzunare, pentru orice situaţie.

La şcoală bătaia era ridicată la nivel de artă – se bătea cu metodă şi aplicaţiune. Nu se punea niciodată problema că ar putea să rămână traumatizat copilul. Credința că orice ran ă se închidea în trei-patru zile (după care nu rămâneau decât nişte cicatrici vu care te puteai da mare) era adânc înrădăcinată.

Şcoala generală a implicat multă corijare mecanică. În clasa a cincea, încă din prima zi de şcoală, profesorii s-au perindat rând pe rând pe la catedră, prezentându-ne tacticos metodele de tortură şi schingiuire ce urmau să fie perfecţionate pe noi.

Dirigintele, un anume domn Crăciun, frumos ca o sărbătoare, lung cât un plop şi cu mers de cocostârc, era torţionarul şef. Bătea cu sânge rece şi cu satisfacție. Stăteam cu toţii în bănci ca potârnichile cu vulpoiul la catedră. Într-o borsetă de culoarea muştarului ţinea cu multă graţie instrumentul suferinţei: un creion gros de tâmplărie, neascuţit la capete.

Creionul era un mijloc de educare şi am înțeles, relativ rapid, cum se folosea. Demonstrația a avut loc pe țeasta unui coleg nevinovat. Dirigintele ținea creionul cu lejeritate, ca pe un stilou, și-i folosea capătul ca să lovească căpăţâna elevului. Se vedea că era încrezător în metoda lui.

La biologie, altă materie, alt soi de bătaie. Profesorul Amarande, un tip cu alură sportivă, iute în mişcări, chel şi mare iubitor de cucoane, ne pedepsea cu metoda „castana".

Spre norocul meu, nu am încasat multe castane, deoarece profesorul avea interese economice în ceea ce mă privea. Până la nota opt ajungeam pe bază de cunoştinţe, iar saltul intelectual până la nota zece îl făceam doar cu un borcan de miere. Îl solicita în prealabil, ştiind că tatăl meu era apicultor. Iar expresii precum, „Mai umblă la cuibarul de ouă‟, „Ce-ţi mai face vaca?‟ sau „Cum behăie oaia?‟, îi asigurau o plasă plină de produse eco din partea celorlaţi colegi.

Profa' de geografie bătea rar, dar când prindea să bată îţi vâjâia capul o săptămână. Nu îşi perfecţionase o tehnică anume, te lua doar la palme, banal, așa. Era o femeie de aproape 1.90 de metri, lată în umeri cât intrarea principală, cu o palmă grea cât un sac de cartofi. Sub lovitura ei, faţa căpăta forma unei nicovale.

Profesoara de franceză bătea doar pe vremea când nea' Nicu trona deasupra tablei. Ne aştepta în fiecare dimineaţă la intrarea în şcoală. Era blondă şi cu trăsături à la Marilyn Monroe, îmbrăcată şic şi cu o joardă în mână. Supraveghea elevii care veneau fără cravată sau cu ea şifonată. Dacă te numărai printre ăștia, te biciuia haotic. Dădea ca apucata. De frica ei, copiii au continuat să vină la şcoală cu cravatele în buzunare chiar şi după Revoluţie.

Tortura psihică înmuiată în apele umilinţei o trăiam pe limba lui Hitler, la orele de germană. Doamna Glaser te punea să-ţi scoţi cureaua, îţi făcea semn să îţi salţi fundul pe bancă, ca să te lase mai apoi abandonat acolo o vreme. Pedeapsa venea mai târziu, după minute bune de aşteptare şi agonie.

Cea mai consistentă bătaie am mâncat-o însă de la domnul Onica, profesorul de sport, care ne-a surprins într-o pauză că ne relaxam, la o cafteală mică între noi. Eram în plin meci cu Gică, un coleg din clasa paralelă, cât pe ce să câştig partida la puncte, când a apărut proful încadrat la altă categorie de kilograme.

Ăsta ne-a încărcat pe amândoi de verzi văzut-am stelele pe cer. Nu am putut să îmi ascund dezamăgirea: nu mă așteptam să mi se întâmple asta, cât timp eram un pion de bază în echipa de şah a şcolii, coordonată chiar de domnul Onica. Credeam că între noi e un alt soi de relaţie, de respect, ca între intelectuali. Dar i-am trecut repede cu vederea imprudenţa. Am realizat că fusese beat la momentul incidentului.

Am lăsat pe final o bătaie care mi-a rămas dragă. Doamna învăţătoare Marilena era o persoană veselă, caldă şi cu o energie inegalabilă. Doar uneori se mai enerva şi, cu rigla de lemn a Nicoletei, începea să ne bată ca pe snopii de grâu. Înainte de vacanţă, ne-a cerut, în treacăt, așa, să facem o compunere. Cum n-a făcut-o nicunul dintre noi, a început să ne învinețească proaspăta cărniță cu rigla.

Stoicănel, un coleg de lângă uşă, nu ştiu ce a făcut şi cum a reuşit, dar şi-a tras palma şi a băgat capul în faţa riglei. S-a ales cu fruntea brăzdată. În liniştea de cavou din clasă se auzeau picurii de sânge. Cădeau pe caiet. Pic, pic…

Nu respiram niciunul, când mi-am auzit numele. M-am ridicat în picioare şi am început hotărât să citesc compunerea: „La pescuit: Eu şi cu bunicul…‟, şi am turuit pe nerăsuflate o compunere de aproape zece minute. Când am terminat, învăţătoarea s-a apropiat de mine, în timp ce eu urmăream cu ochii rigla de care încă atârnau câteva smocuri de păr:

Şi rigla se prăbuși peste mine.

De obicei, orice sesiunea de bătaie se încheia cu nişte scuze din partea învăţătoarei. De cele mai multe ori, îşi cerea scuze Nicoletei că i-a rupt rigla.

Dar bătaia a rămas divertismentul suprem în copilăria mea. Nici nu conta ce fel de bătaie era: individuală, colectivă, cu cei mai mari, cu cei mai mici, cu bote sau fără bote, organizată, din răzbunare sau între prieteni etc.

Eram destul de sfrijit pe vremea aia, dar îmi plăcea lupta dreaptă între oameni. Așa că am fost constrâns să îmbin, la modul ideal, inteligenţa cu forţa. Ori de câte ori intram într-o altercaţie, îi prindeam adversarului bluza, i-o ridicam în cap și-i blocam astfel braţele. Zâmbetul seducător al fetelor de clasa a şasea era răsplata măreţei mele victorii.

Astăzi, ca să nu îmi ies din mână mă lupt în continuare, în principal cu kilogramele luate în plus. Uneori, mai încasez chiar câte o bătaie pe la vreun fast-food şi în alte ringuri d'astea specializate în lupte libere.

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citește și alte materiale despre copilărie:
Narco-amintiri din copilăria la țară în România
Cum era să copilărești în anii '90, în România
Cât de nasol te dezvolți când ești singur la părinți?