Muzica m-a ajutat să-mi depășesc gândurile de sinucidere

Există o singură întrebare care e crucială în termeni de diagnosticare a unei probleme mintale: „Ți se pare că nu te mai bucuri sau nu te mai interesează lucrurile pe care le făceai cu plăcere înainte?"

Depresia așa funcționează: cu programări la doctor, terapie și psihiatri, iar la fiecare în parte ți se cere să completezi un formular. De parcă boala ta necuantificabilă poate fi măsurată și rezolvată ca o problemă de matematică. Întrebările ca cea de mai sus sunt folosite pentru a monitoriza o posibilă îmbunătățire sau alterare a stării de depresie.

Câteodată, îmi vine să râd când completez partea asta de formular. Să exprimi transformarea ta totală - felul în care privești chitara sau colecția de viniluri și succsesul tău ca muzician, fără pic de sentiment, de parcă această pasiune nu a existat niciodată, să alegi pe o scară de la 1 la 5 dintr-un chestionar - pare ca o glumă proastă.

Cele mai importante preocupări din viața mea de zi cu zi, cele de care sunt conștientă și obsedată, mereu au fost muzica și sănătatea mea mintală. Tulburările mele mintale, depresia și anxietatea maniacală au o natură ciclică. Ca majoritatea bolilor mintale, cauzele depresiei maniacale (cunoscută popular ca sindromul bipolar) nu sunt complet înțelese de doctori, așa că îmi monitorizez constant stările pentru a observa ce anume declanșează depresia, anxietatea sau starea maniacală. Felul în care am trăit muzica mereu s-a aliniat acestui ciclu.

Nu e o surpriză faptul că muzica, cu multitudinea de subgenuri, audiență, contexte și posibilități se potrivește așa bine oricărei lature obscure a sănătății mintale. Într-un studiu efectuat de Colegiul Roial de Psihiatrie s-a descoperit că, dacă combini îngrijirea standard pentru depresie și anxietate (cum ar fi terapie cognitivă comportamentală și medicamente) cu muzică, participanții prezintă simptome de ameliorare mai mari decât cei care au primit doar tratamentul standard.

Drumul către diagnosticarea mea a fost pavat de neînțelegere (se știe că sindromul bipolar poate fi genetic sau declanșat de factori externi, precum perioade intense de stres sau chiar boală fizică), iar bugetarea în scădere a Serviciului Național De Sănătate pentru tratamentele de sănătate mintală nu a ajutat. Totuși, când am fost în sfârșit diagnosticată, după ani de confuzie și frustrare, toate simptomele mele aveau sens. Diferențele de stări de la lună la săptămână erau colosale. Treceam de la perioade de contemplare a sinuciderii, autoagresiune și o stare de spirit groaznică, care practic mă făceau incapabilă si de cele mai simple întrebuințări de zi cu zi, la perioade de maximă productivitate și creativitate, în care funcționam aproape fără somn și mă simțeam invincibilă și capabilă de orice activitate indiferent de natură distructivă. Câteodată, mă simțeam ca și cum nu aveam control asupra acțiunilor mele, ca un actor dintr-un scenariu la care nu a avut niciun cuvânt de spus, un proces cunoscut ca disociere.

Efectul acestei boli asupra experienței mele cu muzica a fost derutant. Pe de-o parte, să simți plăcerea unui instrument, când compui sau când asculți, până în punctul de euforie, poate fi începutul unui episod maniacal, nu al unei zile de fericire extremă. O formă complexă de comportament nesăbuit și distructiv, care este accentuat de ocazionalele deziluzii dumnezeiești. Pe de altă parte, să treacă zile fără să ascult muzică sau să simt vreo ceva față de orice, probabil că înseamnă că mă așteptă un episod depresiv.

Pasiunea mea pentru muzică era trasă de ambele părți, iar din cauza asta nu am putut niciodată percepe muzica fără tulburările mele mintale. La fel ca tristul ăla care nu mai poate să asculte nici măcar o dată Bright Eyes, pentru că îi aduce aminte de iubita lui din liceu și cum a futut toată povestea de dragoste, unele melodii și formații sunt atât de bine înrădăcinate în anumite perioade ale bolii mele încât s-au metamorfozat în cu totul alte entități. Cel mai notabil exemplu pentru mine este Grouper, proiectul solo al muzicianului din Portland, Liz Harris.

Am dat peste Grouper într-un timp în care boala mea se manifesta cel mai rău. Nu primeam tratamentul corespunzător și fusesem diagnosticată greșit, iar din cauza medicamentației mi s-au înrăutățit simptomele. În această perioadă, am consumat muzică intensiv, în timp ce cântam la concerte în fiecare săptămână, beată moartă, și mă simțeam ca cel mai tare basist din toate timpurile (deși făceam asta doar de vreo două luni). Manie.

Atunci am descoperit Grouper și m-am mirat de inovația liniștitoare, dar pentru că eram distrasă de boala mea, a ajuns să aibă aceeași soartă ca orice melodie care mi-a plăcut vreodată: s-o ascult obsesiv. În acest punct, boala mea era haotică. Totul era atât de întortocheat, eram în pragul unei tulburări alimentare, iar la un moment dat m-am alienat de prieteni, familie și partenerul de viață. Apoi, am dat-o brusc într-o formă periculoasă de auto-distrugere care se manifesta prin consum excesiv de alcool (lucru ușor de făcut când ești într-o trupă) și aventuri sexuale regretabile (din păcate, cum e în cazul femeilor „vulnerabile" și „instabile", unele dintre ele nu au fost consensuale). Mă simțeam de parcă nu aveam pic de control asupra mea. Trăiam într-o silă încețoșată în fiecare zi.

Apoi, totul s-a terminat.

După prima mea tentativă de sinucidere, am ajuns să locuiesc din nou cu ai mei, unde majoritatea timpului îl petreceam în baie. Cele mai bune depresii sunt în baie, după părerea mea. Morbiditatea mea post-eșec însemna că baia, locul unde s-a întâmplat tentativa, era singurul unde mă simțeam confortabil. Îmi puneam laptopul pe un scaun și păstram o mână uscată ca să pun pe repeat piesa de la Grouper: „Heavy Water", de pe albumul Dragging A Dead Deer Up a Hill, până când mă încrețeam de la apa din cadă.

Versurile rezonau cu starea atinsă recent de mine. „This feeling doesn't go away / I feel it moving through me" (Acest sentiment nu pleacă/ Îl simt cum mă răscolește), versul ăsta pentru mine a devenit punctul culminant al sentimentelor mele. La fel și în baie, unde deseori visam cu ochii deschiși la sinucidere, nu ca un impuls de moment, ci ca o posibilitate îndepărtată și plăcută. „În vise mă mișc prin apa grea… Aș prefera să dorm", asta cânta apatic Liz Harris. Și eu mă simțeam la fel, doar că în starea astea de inerție morbidă exista și un firicel de speranță. De când am devenit obsedată de Grouper mi-am dat seama că ea exemplifica ce numeam eu „o tristețe fericită": ideea de a recunoaște stările cele mai joase pentru a pregăti o revenire înălțătoare. În refren, ea spune: „Dragostea e colosală/ Mă ridică de la pământ". Mai existau speranțe.

Nu eram obsedată de melodie într-un mod maniacal ca la restul, doar că era singurul cântec pe care puteam să-l mai ascult. Tot ce ascultasem înainte de Grouper era prea mult să concep. Totul făcea partea din viața mea anterioară, unde rămăsese bagajul meu emoțional de la tentativa de sinucidere. Melodiile vesele nu erau neapărat triste, doar că nu mai simțeam nimic. Totul era vid, doar „Heavy Water" rămăsese singurul lucru care mă făcea să mai simt.

Nu am ascultat piesa ca să mă simt mai bine. La început nici nu părea ca o posibilitate reală. Dar după câteva luni petrecute în cadă și cu ajutorul unui tratament medical corespunzător, a început să dezvolte noi înțelesuri.

Pentru prima oară, după versuri compuse în baruri pentru formația mea de scurtă durată, m-am hotărât să compun muzică pe cont propriu. O parte din farmecul lui Grouper era simplitatea melodiilor. Aveam cunoștințele de bază de acorduri și o chitară acustică veche, împrumutată de la sora mea. Nu conta pentru mine că nu știam să cânt, mai ales că timp de două luni am ascultat un cântec destul de simplu, dar frumos, pe care credeam că sunt în stare să-l cânt. Aceste lucruri, combinate cu istoricul lui Liz Harris, o femeie ce compunea producea și cânta muzică singură, mi-au dat încrederea în sine că și eu, o fată de 18 ani, aș fi în stare să fac asta. Experiențele mele muzicale anterioare au implicat să cânt muzică compusă de băieți cu care am crescut și care mereu spuneau că nu apreciază trupele care au o fată solist.

Când am ieșit din bârlogul depresiei, am început să mă bucur de lucruri pe care le făceam și mă intereseau când nu eram depresivă. Să fiu în stare să compun a fost o înseninare, nu doar creativă dar și pentru sănătatea și bună-starea mea mintală. Am descoperit posibilitatea catartică de a compune versuri.

Schimbarea asta m-a ajutat în mai multe sensuri. A marcat, deși sună penal, un nou început pentru mine. M-am reîndrăgostit de muzică și am început să cânt la mai multe concerte și să mă dezvolt ca muzician. Grouper nu mai era singură iar pentru prima dată, ma ajutat să declanșez ceva pozitiv în viața mea.

Când mai ascult din când în când „Heavy Water", nu mi se pare că se simte ca o despărțire sau ca amintirea unei sinucideri. Sunt încă multe piese pe care nu le pot asculta din diverse motive, care trezesc în mine anxietate , tristețe sau fericire. Dar „Heavy Water" a supraviețuit, la fel ca mine. Are o putere de transformare care nu poate fi exprimată în cuvinte, o putere care mă face s-o ascult cu un fel de respect și satisfacție tăcută.

Când recidivez, cum mi se întâmplă de multe ori, mă îndepărtez de muzică. Să cânt în concert în stările astea îmi dă multă anxietate și compun în funcție de stările mele. Totuși, muzica a rămas barometrul meu, cârjele și maestrul la care apelez atunci când mă confrunt cu tulburările mele mintale. E o putere, atât negativă cât și pozitivă. E ceva cu care mulți dintre noi nu am putea supraviețui.

Traducere: Diana Pintilie

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre sinucidere:
Am vorbit cu mecanicii de metrou din România despre cum se văd sinucigașii din cabina lor
Oamenii habar n-au cum să se sinucidă
Persoanele care combină alcoolul cu cocaina au un risc de sinucidere mai mare