Chestia asta s-a întâmplat duminica trecută. De atunci, mă tot uit la poze și încerc să înțeleg. Încerc să înțeleg cine sunt oamenii ăștia. Sau ce fel de mesaj e unul precum „Carnea este cadavrul cuiva care își dorea să trăiască‟. Încerc să mă prind cum au decis niște persoane să se strângă în fața unor terase din centrul Bucureștiului și să urle la alte persoane, care mâncau friptane, gândindu-se, fie și pentru o secundă, că asta ar schimba opinia publică asupra consumului de carne.

În fine, m-am gândit mult care a fost parcursul istoric al nostru, ca oameni pe planeta Pământ, de am ajuns, astăzi, să ne scuipăm în față, în funcție de ce consumăm la masa de prânz. Multe întrebări, după cum se poate observa.

Protestul a avut loc pentru a celebra „Compasiunea și respectul pentru toate animalele‟, după cum fusese anunțat pe Facebook. Spicuiesc din mesajul care însoțea anunțul de organizare: „Compasiunea va lua locul indiferenței, nonviolența va lua locul violenței, egalitatea va lua locul antropocentrismului, libertatea va lua locul sclaviei‟. Cine a scris așa ceva, cu siguranță este un optimist, un visător, o persoană care crede în viitorul oamenilor, ca rasă. Paharul sus pentru tine, idealistule! Frumos spus!

Acum, dragă autorule, mai rămâne să privești fotografiile de la protestul de duminică, să-i cauți pe cei care au participat și să le spui că nu o să mai scrii niciodată nimic pentru ei. Pentru că oamenii ăștia, odată ajunși la fața locului, s-au pișat pe principiile tale frumoase și au dat-o în preistoria rațiunii umane. Fii atent:

Asta a fost prima chestie care mi-a sărit în ochi. Ce caută puștiul printre oamenii ăștia isterici? Uită-te la fața lui. Ți se pare că ar deborda de fericire că a fost adus acolo de mami și tati? Imaginea asta vorbește în valuri de perversitate morală, de care nici măcar maeștrii literaturii erotice n-au fost capabili.

Băiatul din fotografie a fost transformat în mascota protestului. Una dintre participante scrie pe contul propriu de Facebook: „Prezența ta mi-a insuflat încredere în puterea mea de-a transmite pe tot parcursul vieții mesajul de non-violență, compasiune și empatie față de animale!‟. Cineva a încercat să le atragă atenția părinților că nu e chiar ok să-ți aduci puștiul la o chestie ca asta. Li s-a replicat că el e prost, pentru că nu le spune propriilor copii ce se află în farfuria lor și cum a ajuns bucata aia de carne acolo.

Să dezvoltăm un pic această temă. Explicația de mai sus pornește de la o prezumție: copilului trebuie să-i explici, din proprie inițiativă, ce e cu lumea din jur. Un rahat, adică. Orice părinte normal din lumea asta știe două chestii clare. Prima: copiii sunt mult mai inteligenți decât cred adulții. A doua: copilul este atât de inteligent, încât folosește constant cele mai importante două întrebări din istoria omenirii: „De ce?‟ și „Cum?‟.

Cu alte cuvinte, nu există ca un părinte să scape de întrebarea: „Dar cum mănâncă oamenii carne de animal?‟, pusă într-o variantă sau alta. Dacă nu ești complet cretin și începi să-l minți cu povești din ciclul „Uite, barza, mai apare un copil pe lume!‟, copilul tău va afla, de la o vârstă relativ fragedă, că oamenii taie animale pentru a se ospăta cu carnea lor.

E asta scârbos? Se prea poate. Se poate ca, din momentul ăla, copilul să nu mai vrea să mănânce vreodată animale prăjite. Dar asta nu înseamnă ca tu, părinte, să te apuci și să-i bagi pe gât (la figurat, desigur) întregul proces sângeros prin care un animal este ținut într-o cușcă, decapitat și mâncat. De ce ai face asta?

Și mai ciudat e că stilul ăsta de discurs vine din partea acelorași oameni care cred că religia în școli ar trebui interzisă, pentru că-l îndoctrinează pe cel mic și nu-l lasă să-și aleagă singur drumul în viață. Sofismul ăsta funcționează perfect când îl raportezi la religie, profesori, preoți, sistem de învățământ, societate, lume. De fapt, la orice, mai puțin la părinți. Pentru că, nu-i așa, dacă tu-i vei spune copilului, „Tati, nu mânca bucata aia de carne, e cadavrul cuiva care-și dorea să trăiască‟ nu o să-i schimbi cu nimic alegerile viitoare. Nu-i limitezi cu nimic drumul propriu de a descoperi ce vrea să facă și ce nu în viață.

În fine, mă întreb ce a înțeles puștiul din ultima duminică în familie, cu mami și tati la protest. S-o fi întrebat de ce se întâmplă toate astea? Aș putea băga mâna-n foc că da. N-aș vrea să fi fost în pielea lui, când și-a dat singur răspunsul corect: pentru că nenorociții ăia își permiteau să mănânce o ditamai bucată de carne. În văzul lumii.

Știu că ești tentat să definești veganii ca „ăia care nu mănâncă deloc carne‟. Istoric vorbind însă, veganismul e o treabă extrem de serioasă, cu doctrină, tratate scrise și argumente foarte clare. Pitagora vorbește despre asta, în secolul VI, Î.Hr. Empedocle, Seneca, Plutarh și Plotin erau toți vegani, iar Porfir a scris chiar un tratat, „Despre abstinența de la hrana animală‟, bazat pe ideea că, dacă oamenii merită dreptate, și ființele non-umane ar trebui să se bucure de aceleași drepturi.

Cum dracu' s-a ajuns de acolo, până la nivelul unui cor de urlete în centrul Capitalei? De la egalitatea de drepturi și deschiderea minților, la huiduirea unui hamburger slinos?

Ca să înțelegi toatea astea, e nevoie, cred, să înțelegi oamenii din spatele protestului de duminică. Unii dintre participanţi fac parte din Societatea Vegană, înființată de Nick Teodorescu. Tipul ăsta are unul dintre cele mai citite site-uri din România. Pe 1 iulie 2015, Teodorescu a scris un text care a devenit viral, intitulat, simplu, „De ce nu mai mănânc carne?‟, un adevărat manifest al veganilor din România.

Același Nick Teodorescu susține și tabăra The Code, prezentată ca „cel mai avansat program din România de Nutriție Alcalină Integrativă, Slăbit Sustenabil, Detox Metabolic, Antistres, Echilibrare Mentală, Antrenamente, Energizare și Transformare Corporală‟. Cuvintele astea n-aveau niciun sens, până am decis să intru pe site-ul programului. Aici, am găsit oameni ca mine și ca tine.

Oameni care au pierdut sensul a ceea ce fac, cărora li se pare că se luptă, mult mai des decât ar trebui, cu „inutilitatea existenței‟, vorba existențialiștilor. Oameni care s-au săturat să fie roboți, angajați în demența de zi cu zi de a-și asigura o viață bună. Oameni obosiți, oameni care caută speranță, răspunsuri.

Înainte să zici însă, „Da, da, și eu sunt ca ăștia, și eu cred în toate chestiile astea!‟, află că nu e chiar așa. Sunteți, totuși, diferiți. Oamenii ăștia plătesc 555 de euro, ca să se ducă într-o tabără de detox de la Bran. Acolo trebuie să caute sensul. O săptămână nu mănâncă nimic, decât sucuri. Una dintre chestiile din meniu se numește „Shot cu clorofilă‟ și are, normal, culoarea verde. Apoi, meditează și fac exerciții fizice. Când li se face foame, mai beau un shot. Dacă sunt norocoși, chiar un pahar întreg dintr-un alt elixir.

Intră pe site, curaj! Vei găsi câteva filmulețe ale lor, în care-și descriu experiențele din tabără. Sunt înduioșătoare. Oameni atât de disperați să găsească un sens, oricare ar fi el, încât sunt gata să facă orice. Toate mărturiile merită urmărite, dar l-aș recomanda, cu permisiunea ta, pe Vali.

Acest bărbat avea o problemă o greutatea. Viață sedentară, stres, mă rog, știi rețeta. În film, Vali povestește cum, înainte, „până venea primarul sau formatorul mâncam pe unde apucam, în benzinării sau la o bodegă, ‟. Iată, în câteva cuvinte, descrierea unui job de rahat.

Apoi, Vali a descoperit cealaltă viață. Raw, eco, sucuri, băuturi din grâu, meditație. Nu i-a fost ușor. Există o frază în filmul respectiv care mi-a atras atenția. Spune Vali: „Când am stat în poziția Mamaia 86 (n.r. - ce nume extraordinar, sună a ceva pe care ai vrea să o încerci alături de iubirea vieții tale!), un fel de șpagat, am crezut că vine mirosul de cafea‟. Cuvânt-cheie: disperare.

Nu știu de ce, dar după ce am văzut acest film, am mai aruncat un ochi pe fotografiile de la protestul de duminică. Și am văzut fotografia asta:

M-am uitat hipnotizat la ochii doamnei. Apoi, la ochii lui Vali, gândindu-se la cafeaua lui. Apoi, nu m-am mai uitat la nimic. Era suficient.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre tristețe:
De ce ne face fericiți muzica tristă
De ce unii dintre noi ne simțim triști după orgasm?
De ce n-o să mă las niciodată de Prozac