Primul sport cu care am intrat în contact au fost luptele, prin clasa a doua. Eram cel mai mic de acolo, colegii mei erau cu doi-trei ani mai în vârstă decât mine, dar maică-mea a fost înduioșată de trântele pe care mi le luam, așa că a decis după doar două săptămâni că mai bine ar fi să merg la ceva mai „cuminte".

Deși eram cam scund, m-a dus la baschet, doar că acolo am stat o singură zi. A fost decizia mea, nu mă vedeam vreun Micheal Jordan. La fel s-a întâmplat și când am aterizat la atletism, unde am rămas chiar două zile. Am zis să mă duc și-a doua oară că poate o cuceresc pe cea mai drăguță fată de acolo, care, de curând am aflat, a ajuns campioana națională. În fine, părinții mei, resemnați de faptul că mai bine învăț ca să mă fac poliţist sau politician, mi-au zis că, dacă îmi place vreun sport și vreau să mă ducă, să le zic, că ei nu mai insistă.

Timp de vreun an, am bătut maidanul și curtea școlii jucând fotbal, până când l-am obligat pe taică-miu să mă ducă la un club. Simțeam pentru prima dată că vreau să râmân la un sport.

Piteștiul, orașul meu natal, e recunoscut pentru faptul că de-a lungul timpului a dat țării o grămadă de fotbaliști mari. Nicolae Dobrin, Ilie Bărbulescu, Adrian Mutu, Nicolae Dică, Rică Neaga, Dani Coman, toţi au început ca jucători la FC Argeş. Motivat de ideea că aș putea ajunge cel puțin la nivelul ultimilor doi, am început să trag tare la antrenamente. Rezultatele au început să și apară, pe la 14 ani, am reprezentat județul Argeș în competiția împotriva altor județe, unde echipa era coordonată de doi antrenori „aleşi" de către AJF (Asociaţia Judeţeană de Fotbal). Oamenii şi-au adus proprii jucători să joace, iar eu am fost absolut singurul de la o altă echipă. Eram în plus, gen.

Teoretic, pe la vârsta la care abia îmi făcusem buletinul şi chiar înainte, ar fi trebuit să concurez pe teren doar cu juniori de vârsta mea. Dar, foarte des eram selecţionat şi la seniori, adică jucam cu tipi cu minim trei-patru ani mai mari decât mine şi, cu siguranţă, ceva mai multă musculatură şi greutate. Oricum, la vârsta aia un singur an poate face diferenţă între jucători. Ulterior, am fost selecţionat pentru echipa naţională a României de U15, dar eu n-aveam să ştiu asta imediat, ci cu mult după.

E arhicunoscut faptul că antrenorii români, chiar şi cei din Liga I, folosesc bătaia ca sursă de mustrare. Dacă se întâmpla asta chiar la nivelul ăla, gândeşte-te că la juniori e jale. Primul meu antrenor nu le avea cu cafteala, dar obișnuia să vina beat turtă la antrenamente. Ne dădea mingea şi spunea: „Hai, încingeţi o miuţă", în timp ce el se ducea într-o cabină „specială" unde se întâlnea cu ceilalţi prieteni de pahar, printre care erau și alți antrenori de copii.

Apoi, am mers la o altă echipă, iar cel de aici avea un fetiș ceva mai complex. Pe lângă una mică la purtător, avea şi plăcerea să te lovească (adică să te bată până te caci pe tine) când făceai ceva care nu-i convenea. Juniorii trăiau cu frica continuă să nu fie bătuți, înjurați sau jigniți în faţa tuturor. Ţin minte că odată am avut un meci la Curtea de Argeş, era pauza dintre reprize, iar noi stăteam pe bancă. Antrenorul, extrem de nervos pe un coleg care şi-a permis să şuteze când el a strigat de pe margine să dea pasă, ne-a forţat să ne dăm de pe bancă şi doar jucătorul cu pricina să râmână. Crede-mă, bătaie cum a primit atunci bietul meu coleg nu mi-a fost dat să văd cu ochii mei până acum. Iar în timp ce băiatul își lua scatoalce, antrenorul echipei adverse striga în gura mare, probabil pentru a-şi motiva jucătorii: „Aşa le trebuie ăstora care nu ascultă."

La un alt meci, spre sfârşitul celor 90 de minute, acelaşi antrenor a vrut să mă schimbe. Era o partidă în care dădusem două goluri, iar echipa conducea. Din dorinţa să joc până la capăt, a ieşit partea mea rebelă la suprafaţă, aşa că am refuzat să ies de pe teren. În final, el a cedat, iar eu am terminat meciul pe teren, însă ce a urmat la vestiare a fost miezul. Antrenorul mi-a aplicat aceeaşi tehnică ca şi la Curtea de Argeş. Sincer, cred că eram singurul din toată echipa care nu fusese vreodată lovit până în momentul respectiv, asta pentru că el visa să scoată bani grei de pe urma mea în urma unui eventual transfer. În plus, ştia că nu accept să mă lovească sau să se poarte nasol cu mine.

Timp de câteva săptămâni nu am mai dat pe la antrenament, dar ceva important s-a întâmplat în perioada aia. Echipa mea a primit un fax de la FRF (Federația Română de Fotbal) ca eu să mă prezint la lotul naţionalei României U15, pentru că am fost selectat pentru următorul meci. Ştiam că urmează convocările, aveam speranțe c-o să fiu chemat la lot, dar ştiam că antrenorul de la club e singurul care mi-ar putea da o veste bună. A trecut meciul, nu am primit nicio vestă legată de asta, aşă că m-am întors la antrenament la fel de devotat şi „împăcat" cu „tehnicianul de pe bancă". Tăică-miu, în schimb, nu a fost la fel de împăcat ca şi mine, aşă că, cu ceva pile, a reuşit să facă rost de numărul de telefon al antrenorului de la naţională şi l-a sunat. Verdictul a fost clar: „Copilul a fost chemat, noi am trimis fax către echipa de club, dar cum nu s-a prezentat, ce puteam să facem!?"

Acum, după atâția ani, am aceeași părere ca și atunci: antrenorul a fost un nenorocit. Tipului i-a fost frică ca nu cumva să fiu evidenţiat de o altă echipă şi să plec. Pentru că nu aveam vreun contract cu el, deci nu lua niciun ban de pe urma mea. Cam ăla a fost începutul sfârşitului pentru mine. La doar puţin timp am avut ghinionul să mă accidentez și-am suferit o intervenţie chirurgicală la genunchi. Peste vreo cinci luni am revenit pe teren, dar nu mai puteam juca la acelaşi nivel din punct de vedere fizic. Chiar şi după recuperarea pe care, apropo, am făcut-o din banii părinţilor, evident. Am încercat să îmi revin, dar filmul s-a rupt complet în momentul în care m-am accidentat din nou, la mână de data asta. Pe lângă asta, în perioada adolescenţei m-am îmbolnăvit de-o boală transmisibilă care afecteteză mai mult de 80-90% din juniorii României care nu ajung fotbalişti. Se numeşte „golăneală".

Apoi, pe la vreo 18 ani, nu puteam să stau departe de fotbal şi-am revenit pentru o scurtă perioadă. Câteva săptămâni doar. Am mers la o echipă de prin liga a patra, unde jucam pe legitimaţie falsă, dar era deja penibil ce se întampla acolo, aşă că nu avea niciun rost să continui. Ca să înțelegi cam care era nivelul acolo: antrenorul echipei, pe lângă meseria asta, cocheta şi cu aia de bodyguard la un liceu. Era exact ca-n serialul ăla, „Atletico Textila". Fix aia e realitatea din ligile inferioare ale fotbalului românesc.

Da, e decepționantă mentalitatea antrenorilor. Știi profesorii ăia pe care îi aveai la şcoală, cu atitudini comuniste? Fix d-ăia găseşti şi ca antrenori. Antrenorii de juniori nu sunt bine plătiţi, aşă că preferă şi ei, ca tot românul, să mai ciupească de la jucători, fie că ridică preţul unui cantonament sau cer bani pentru a cumpăra echipamente, treninguri sau alte accesorii cu o sumă spusă, dar care în realitate e alta. Şpaga e şi ea la ordinea zilei. Dacă tăticul are bani, ai şanse mult mai mari să joci titular, chit că tu eşti paralel şi eşti trimis „după seminţe", cum e vorba între jucătorii de fotbal. Să nu mai vorbesc de nepotisme. Cred că ar putea fi asociată treaba asta cu job-ul de la primărie. Prioritate au ăia cu rude sau cunoştinte în interior.

Dar e și mai trist că agresiunile fizice şi mentale sunt privite chiar şi de părinţi ca un „lucru normal". Din toate bătăile şi injuriile la care am asistat în perioada asta, n-am văzut nici măcar vreun părinte să intervină când sunt lovite odraslele lor sau înjurate ca la ușa cortului de antrenor. Ba dimpotrivă, pare ireal, dar e adevărat: am întâlnit persoane care se autointitulează părinţi, dar care încurajau corecţia asupra copiilor lor. Mă bucur că taică-miu nu a făcut parte din categoria asta, cel puţin la capitolul ăsta. El măcar era gen: „Te bat eu, nu altul."

În concluzie, la noi încă nu există o cultură complexă în ceea ce priveşte educarea juniorilor pentru a deveni profesionişti. Problemele cu care se confruntă România la capitolul juniori, din păcate, au rămas aceleaşi, că doar nu se schimbă peste noapte. Mi-a confirmat asta, zilele trecute, un puşti care joacă la o echipă locală din Pitești. Probabil că vor mai trece nişte zeci de ani până când lucrurile vor începe să devină ceva mai normale.

Sigur, aș fi un mare ipocrit să dau vina exclusiv pe antrenorul meu sau pe sistem că n-am ajuns eu al doilea Mutu. Nu, nici pe departe. Dar eșecul meu are legătură și cu ce se întâmplă în fotbalul românesc, la nivel de juniori. Sunt extrem de puţine centre în ţară, le numeri pe degetele de la o mână, care pun preţ cu adevărat pe creşterea, dezvoltarea, iar mai apoi vinderea juniorilor. Toţi vor să facă profit imediat , dar puţini au habar că profesionalismul aduce la rândul lui profesionalism.

Academia de puști a lui Hagi e cel mai bun şi concret exemplu de „Aşa da, se poate". Acolo, se fac selecţii prin toată țara și e luată doar spuma. Jucătorii sunt cazaţi la academie în centre special amenajate, dispun de bază sportivă şi terenuri de calitate, medici nutriţionişti şi chiar psiholog. Deși Hagi e ușor certat cu limba română, la academia lui se pune accent pe şcoală. Atât de mult, că jucătorii care iau note mici sunt pedepsiți și nu joacă săptămâna respectivă la echipă. Cred cu tărie că proiectul său ar trebui copiat de cât mai mulţi oameni interesaţi să investească în fotbal. Dacă nu, jucători din Papua Noua Guinee şi Bangladesh abia aşteaptă să fie chemaţi în România. Alte centre bune sunt Ardealul Cluj şi Dinamo, la un nivel mai jos, însă, faţă de academia lu Hagi.

De curând, Federaţia de fotbal a făcut o selecţie de copii români, atât din strănătate, cât şi din ţară. Federația încearcă să ofere condiţii optime de viitor şi pentru copiii talentaţi ai căror familii au o situaţie financiară precară. Pentru că da, e nevoie de bani, ba pentru deplasări, catonamente. Iar când vii la antrenament şi ai mâncat doar nişte felii de pâine cu margarină şi gem, la un moment dat vei claca, din lipsă de energie. Oricâtă „foame de succes" ai avea.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre fotbalul românesc:
Am jucat fotbal printre capre și găini, c-un portar fără o mână
Opt lucruri care sigur se vor întâmpla anul ăsta în sportul românesc
Fotbalul moldovenesc e atât de dubios, că-l face p-ăla din România să pară mișto