Cum ne cresc bărbile artistic

FOTO: Gigi Ștefanov, Dani Zanga, Dan Sociu, David Schwartz, Brynjar Bandlien, Ștefan Iancu

via

Am rugat cinci amici artişti sau intelectuali să facă o chestie absurdă care nu interesează pe nimeni - să-şi facă poze în fiecare zi timp de câteva săpămâni, pe măsură ce le creşte barba. Genul de

adolescentine, de care e plin netul şi pe care și-o maimuță le poate face. E un omagiu adus chestiilor care ne cresc pe faţă, dar e şi o metodă de a prezenta indirect nişte oameni mişto, scoţându-i din mediul lor preferat de expresie artistică şi punându-i sub lumina blitzului.

Habar n-am care e rolul evolutiv al bărbii şi poate să zică Wikipedia orice, tot dubios e să ai păr pe moacă. În copilărie, ca orice imberb, nu-mi puteam imagina cum poate cineva să iubească un bărbos. Nici acum nu înţeleg prea bine, deși între timp am învăţat să apreciez o periuţă aspră de câteva zile sau un cioc frumos întreţinut, gen Johnny Depp, singurul bărbat din lume care arată la fel de bine cu barbă. Oricât de puţin apreciez pilozităţile, imediat ce a început să-mi crească serios părul facial, la 16 ani, mi-am lăsat cioc şi așa mergem la liceu. Când l-am oxigenat a ieșit scandal şi a trebuit să-l dau jos odată cu pletele. De atunci am rămas fascinat de ce le creşte bărbaţilor pe faţă, inclusiv mie. De aceea, în fiecare dimineaţă când mă trezesc îmi admir firele frumos ordonate. Mă agăț de el când sunt pierdut în spațiu sau când vreau să par preocupat. Din când în când am tripuri pe key în care mi se pare că barba mea e magică, prin ea și prin fuiorul fumului de țigară mă simt conectat cu filosofii bărboși atenieni sau germani.

La ce folosește? Ce arăta despre mine și ce ascunde? De ce tind să aibă bărbi mai degrabă artiștii, filosofii, popii și homeleșii? Dacă îi întrebi, bărboșii o să-ți spună că pentru ei e în primul rând o chestie de comoditate sau sensibilitate a feței, dar mi se pare destul de clar că astea sunt doar motive de suprafață. Barba are costuri în termeni de atractivitate și beneficii ca imagine, prestanță, statut. Presupun că au întors unii deja pe toate fețele filosofia și istoria politică a părului facial, așa ca o să vă scutesc de această poveste stufoasă, oricum sunt doar bărbi.

După ce am terminat experimentul am descoperit un tip care și-a făcut câte o poză în fiecare zi timp de opt ani, iar spre finalul filmuleţului și-a lăsat barbă și plete. E de apreciat atâta dedicare pentru un proiect, bine că nu l-am văzut înainte, că nu mă mai apucam de experimentul acesta.

Dați

acestui post și poate rog și o serie de artiste să documenteze cum le crește părul pe picioare sau niște puberi să urmărească cum le crește la subraț.

David e regizor de teatru. A lansat împreună cu Bogdan Georgescu, Vera Ion și alții platforma de teatru independent tangaProject. Îl interesează arta ca formă de emancipare comunitară, teatrul şi filmul documentar, cercetarea şi performarea istoriei recente, pornind de la istorii personale. În 2008 a înfiinţat blogul tzestoasatraseista pe care își documentează călătoriile în afara Bucureştiului și are o colecție de obiecte kitschoase religioase, pe care le-a prezentat în VICE aici. În plus, e un tip destul de hirsut.

În clasa a VIII-a eram înnebunit să am barbă. De fapt, să am cât mai mult păr. Aveam niște colegi care își tot arătau părul de pe piept și de la subraț, se bărbiereau, iar mie abia îmi creștea un puf pe față. Am fost dat la școală la șase ani, deci eram cu vreun an și jumătate mai mic decât cei mai mulți colegi, de unde și delay-ul. Oricum, mi se părea o mare dovadă de virilitate treaba asta cu barba și aveam mari complexe pe această temă.

În clasa a XI-a m-am rugat vreo câteva luni de taică-miu să mă învețe să mă bărbieresc. El mă tot amâna cu motive de genul "nu te învățacum, că e seară, și până dimineața îți crește la loc". În cele din urmă l-am convins și am început să mă rad tot mai des. Făceam asta cu lama, așa că mă iritam destul de rău.

În anul I de facultate, la 18 ani, mi-am lăsat prima dată barba să crească, pentru că trebuia să-l joc pe Pampon din D'ale carnavalului, la un examen de regie. Am zis că trebuie să arăt mai matur, mai masculin, mai sălbatic. Atunci am descoperit că într-adevar îmi crește barba. Am început să mă rad numai cu aparat electric, ca să nu mă mai irit, și m-am ras din ce în ce mai rar. Probabil și ca sa mă conformez clișeului "regizor bărbos", posibil și ca să arăt mai matur (eram din nou cel mai mic de vârstă din tot anul). Dar cu siguranță că mă bărbieresc rar în primul rând pentru că mi-e lene.

În anul II mi-am lăsat cioc. Îmi placea că-mi alungea fața și, mi se pare mie, mă facea mai slab. Acum am ras ciocul și nu-mi place, că arăt bufleu.

În Petroşani cu barbă lungă. Azi-noapte am ajuns acasă şi azi am ras toată barba şi tot părul.

Dani Zanga e cel mai tânăr dintre cei care au participat la experiment. Mi-a spus de la început că abia îi cresc câteva fire, că n-are de ce să-și facă poze zilnic, ci doar săptămânal. Așa că vor mai treace câțiva ani până când va avea mustața lui Dali. Zanga e acum la Londra, dar pe vemea când stătea la București umpluse orașul de taguri. S-a lansat ca artist de pe băncile școlii, când Ștefan Tiron i-a organizat o expoziție la galeria Atelier 35. Îi puteți vedea lucrările mai vechi pe blogul lui. După ce mi-a trimis câteva poze Dani a dispărut în ceață și nu mi-a mai răspuns la mesajele în care îi ceream insistent și o poză bărbierit. Nu m-am supărat. Sunt sigur că are un motiv bun, cum ar fi hărțuirea.

E prima dată cand îmi las mustaţă, să vedem cât o creşte, nuş'… Cumva, abia acum devin conştient de ea, iar odată cu proiectul ăsta îmi dau seama că da, man, voi avea păr pe faţă.

Dan a publicat două romane, Urbancolia și Nevoi speciale, iar Wikipedia îl prezintă așa: Dan Sociu (n. 20 mai 1978, Botoşani) este un foarte mare poet român contemporan. Este apreciat şi premiat de USR şi critica literară mai ales pentru versurile sale rafinate prin care a reuşit să impresioneze: „Într-o seară am cărat cu nevastă-mea/ zece găleţi cu căcat" (Cântece eXcesive, Cartea Românească, 2005). A publicat și în VICE un fragment de amintiri, iar mai nou îi puteți citi opiniile regulat pe platforma Think Outside the Box.

Să fac poze zilnic pentru acest experiment a fost asa și așa. La început mi se părea ca arăt prea nasol, dar pe urmă mi-am zis că e cool așa, e autentic grunge și pe criteriul ăsta mi-am și selectat pozele - cu cât mai boțită fața, cu atât mai bine. Poza asta e făcută dimineaţa, înainte de cafea, aşa că am un aer cam năuc.

Umblu multă vreme neras, până mă apucă câte un chef de bărbierit și mă rad. Îmi place toată operațiunea, când dispare mizeria de pe față. Dar n-așface-o zilnic. Senzația de mizerie e numai când o curăț. Altfel, e OK, am noroc și-mi crește simetric, nu-mi crește păr pe restul obrazului. Unii cred că mi-o aranjez eu, dar așa crește.

Mai demult, când eram neras, simțeam că sunt mai artist sau mai bărbat. Acum nu mai simt.

f1u cred că că Iisus se bucură să vadă hippioți pletoși și bărboși și nici nu cred că se gândește ca sunt niște impostori wannabes. Iisus o să-i scuipe pe hippioți din gura Lui, pentru că sunt căldicei. Iisus nu e punker, cum cred unii.

Gigi Ștefanov e unul dintre profii cool de Filosofie cu care pe vremuri puteai sa bei o bere după curs. La un moment dat ținea la el acasă niște întâlniri săptămânale deschise pentru toți studenții. Așa am ajuns să mă împrietenesc cu el. O vreme el și soția lui au fost faimoși când au postat pe blogul lor comun, Gramo, niște poze parțial nud cu ei în Vamă, iar presa a luat foc pentru că blogul era linkuit pe pagina lui Gigi de pe site-ul Facultății de Filosofie.

M-am hotărât să-mi las barbă. E un soi de experiment, deşi îmi e clar că nu poate fi vorba despre un experiment filosofic. Pentru un experiment filosofic ar fi fost suficient, probabil, să-mi închipui că îmi las barbă. Sigur, o experienţă de viaţă te poate stimula să te gândeşti la anumite lucruri, dar prin asta nu joacă rolul de experiment, în sensul în care se vorbeşte despre experimente în ştiinţă, sau la orele de chimie din liceu.

Mi-am amintit de paradoxul bărbierului care trebuie să-i radă pe toţi oamenii care nu fac asta singuri (şi doar pe aceştia). Dacă nu se rade, atunci, în calitate de bărbier, trebuie să se radă. Iar dacă se rade, înseamnă că se o face singur, aşa că în calitate de bărbier, nu ar trebui să se radă. De unde reiese că barbierul respectiv nu poate nici să-şi lase barbă, dar nici să nu-şi lase barbă. Spre deosebire de bărbierul lui Russell, se pare că eu pot să-mi las barbă.

S-ar putea, totuşi, să nu stau chiar aşa de bine. Ciocul e un fel de barbă, nu? Prin urmare, despre cineva care poartă cioc am putea spune că are barbă. Daca ai unghii lungi, nu-ţi mai poţi lăsa unghii lungi, fiindcă deja le ai. De aici ar reieşi că, dacă ai cioc nu poţi să-ţi laşi barbă, fiindcă ai deja barbă. Şi atunci ce s-ar putea spune, pană la urmă - pot să-mi las barbă sau nu pot?

Mai e ceva ciudat cu "a-ţi lăsa barbă". Vorbim despre cineva care îşi lasă barbă ca despre o persoană care realizează o anumită acţiune. Totuşi, ca să-ţi laşi barbă nu e nevoie să faci nimic. Natura îşi urmează cursul fară ca tu să intervii. Barba îţi creşte oricum. Ceea ce mă duce la o altă întrebare - ce anume face un om care îşi lasă barbă?

E limpede că "a-ţi lăsa barbă" trebuie sa denumească o acţiune. Aceasta întrucât oamenii pot intenţiona să-şi lase barbă, iar intenţiile nu pot privi decât acţiuni. Nu pot intenţiona ca mâine să plouă, pentru că nu eu produc ploaia. La fel, nu pot intenţiona ca stomacul meu să digere mâncarea, fiindcă asta nu ţine de mine. Dar pot intenţiona să-mi las barbă, ceea ce înseamnă că trebuie ca lăsatul bărbii să depindă într-un anumit mod de mine.

Ceea ce fac, atunci cand îmi las barbă, e să mă abţin să mă rad. Lucrul ăsta se vede cel mai bine atunci când îţi cresc firele de păr şi te mănâncă pielea, aşa cum mi se întamplă mie acum. Şi totuşi, a te abţine să faci ceva ar conta drept o acţiune doar atunci când ar presupune un anumit efort, ca în cazul scufundatorului care îşi ține respiraţia. Despre ce efort poate fi vorba aici?

Nu e ca şi când mi s-ar îndrepta mâna spre aparatul de ras şi ar trebui să îmi controlez mişcările pentru ca nu cumva să mă bărbieresc în mod accidental. În mod normal nu mă pot bărbieri decât dacă decid să fac asta. Dar poate că aici e răspunsul - a-ţi lăsa barbă înseamnă, de fapt, nu a te abţine să te bărbiereşti, ci a te abţine să iei decizia de a te bărbieri.

M-am cam săturat de barbă. Ce s-ar întâmpla, însă, dacă aş lua decizia de a mă bărbieri şi nu aş pune-o totuşi în aplicare? Potrivit analizei de dinainte ar trebui să spun ca într-un asemenea caz, deşi barba continuă să-mi crească, eu nu-mi mai las barbă, ceea ce ar fi ciudat. Şi totuşi, poate că n-ar fi incorect. În mod similar, pot continua să port haine negre şi după ce nu mai ţin doliu. Ceea ce contează e că nu le mai port cu intenţia de a ţine doliu.

Din păcate, nu mai suport barba. Micul meu experiment se va încheia aici. Nu ştiu, de fapt, dacă am reuşit să-mi las barbă sau nu, fiindcă "barbă", ca şi "chelie", e un termen vag. Dar probabil că lucrul acesta e mai puţin important.

Brnynjar este dansator norvegian, dar a stat atât de mult timp în București că e practic pe jumătate român. A activat la Centrul Național al Dansului Contemporan, iar de când CNDB-ul a intrat în renovare, poate fi găsitsubRAHOVA.

E ciudat să-mi fac câte o poză în fiecare dimineaţă, pentru că-mi dau seama că arăt destul de diferit de la o zi la alta. Cred că văd şi alte shimbări în afară de faptul că îmi creşte barba.

Da, ce se vede e un cioc care prinde contur. Dar peste două zile trebuie să mă rad pentru un spectacol la care lucrez.

Asta este ultima mea contribuţia înainte să mă rad pentru show. A fost fun.

Clean cut again.

Am stat puțin pe gânduri dacă să bag aici și pozele mele, printre cele ale artiștilor, pentru eu n-am făcut mare lucru până acum pe lângă faptul că m-am drogat și v-am povestit vouă cum a fost. But what the hell, și mie îmi crește barba la fel de artistic, dacă nu mai ceva. Motivele pentru care port cioc sunt, cel puțin la prima vedere destul de clare: am buzele prea sexy și barba mă face mai masculin, apoi îmi lungeste fața și mă face să par ceva mai subțire. Clar, ciocul e o țeapă.

Nu ştiu cine e şopârla asta.

Azi m-am ras pe pomeţi şi pe urechi.

Ciocul e conturat, mă simt din nou eu însumi, mai sigur pe mine. Poză în stilul lui Tom Yorke.

De câte ori scot o icoană din casa părinților mei apar două în locul ei, așa că m-am resemnat. Iconitze - double click to open them.

Hair ball.

Concluzia experimentului: bărbaţii peste 30 de ani care nu-s prea în formă arată mai bine cu ceva păr pe faţă.

Puteți vedea toate seriile de imagini pe un flickr updatat pe parcursul experimentului ăstuia.