©2014 VICE Media LLC

    The VICE Channels

      Cum să scapi de clienți nesuferiți

      February 20, 2013

      Costumul nu i se potrivește și omul transpiră ca o furtună tropicală. E un bărbat făcut din budincă. Bate din picior, se joacă cu cravata și își tot trece degetul în jurul gulerului de la cămașă. O fi la prima întâlnire? Nu cred, nu la prânz. La ora asta poate fi vorba doar de afaceri. Afaceri pe viață și pe moarte pentru dl. Budincă.

      Bărbații de genul ăsta sunt de două feluri. Fie sunt dulci și drăgălași, fie politicoși ca un hemoroid. „Ce vrei?” se stropșește când ajung la masă, cu sudoarea scurgându-i-se pe tâmple.

      „Mă întrebam dacă doriți ceva de băut, domnule.”

      „Da, da”, zice. „Dă-mi o bere.”

      „Avem Peroni, Cruz Campo și...”

      „Uite ce e,” îmi zice, fluturând din deget. „Aștept niște oaspeți foarte importanți. Dispari și adu-mi berea aia odată.”

      Chestii din astea mi se întâmplă zilnic. Dau peste oameni pe care-mi vine să-i înjunghii în gât cu șurubelnița și să împroșc toți pereții cu sângele lor ca dintr-o sticlă de șampanie. Oamenii ăștia cred că chelnerii sunt inferiori oricărei categorii sociale și că nu e nevoie să fii vreodată amabil cu ei. Dar dau „bacșiș”, așa că trebuie să stau și să îndur, ca o nevastă casnică blazată.

      Îi pun berea pe masă tocmai când sosesc oaspeții importanți. Toți se așează pe scaune și studiază meniul. Dl. Budincă? El nu arată prea bine. Parcă îl aud cerșindu-și viața de corporatist înapoi: „Dar ați zis...Ați promis că se rezolvă...Ați promis că-mi dați o șansă...” Bla, bla, bla. Nu mai ești atât de șmecher acum, hm, amice? Dl. Budincă înoată printr-un râu de căcat și vâslește cu mâinile.

      „De ce nu ești spaniol?” Mă întreabă agresiv în timp ce debarasez masa. Încearcă să fie amuzant. Jumătate din mâncarea de pe meniu e spaniolă, așa că ar trebui să fiu și eu. Mi se spune des tâmpenia asta. „Ce vreți să spuneți?” întreb inocent. „De ce nu ești spaniol?” mă sâcâie din nou. Mă uit în ochii lui și îi spun: „Pentru că nici mama nici tata nu sunt din Spania.”

      Se simte inconfortabil. Se mișcă în scaun. „Păi ăsta e restaurant spaniol”, spune, căutând din priviri aprobarea însoțitorilor lui. „De. Ce. Nu ești. Spaniol?” BUM! Până aici, mi-a ajuns. Brațul îmi zboară în aer și-mi înfig tirbușonul în gâtul lui...Nu. Nu înfig nimic. Doar stau acolo și mă uit în ochii lui.

      „Domnule, sunteți nepoliticos. Credeți că e nevoie să fii mașină ca să lucrezi într-o fabrică de mașini?” Liniște. Oaspeții încep să râdă. Dl. Budincă începe să râdă și el. În curând râdem toți și dl. Budincă mă bate pe spate.

      E un alt om, un om drăguț. Are un zâmbet larg pe față și pare că întâlnirea decurge mai bine.

      Oricât de bine a ieșit situația cu dl. Budincă, mi-e greu să trec peste acel „dispari” răutăcios pe care mi l-a adresat mai devreme. Supraveghez restaurantul în timp ce în mintea mea coc o răzbunare. Fiind chelner, am puține arme în arsenal, dar dacă le folosesc cum trebuie, lovesc ca Mike Tyson. Poate ar trebui să-l lovesc cu Refuzul. Nimic nu-ți strecoară sămânța îndoielii mai tare ca Refuzul.

      După ce cineva și-a băgat PIN-ul de la card în aparat, ce mă oprește să apăs repede „Cancel” și să-l scot? „Îmi pare rău, dar cardul dvs. a fost refuzat.” Îi las să încerce iar și iar, lovind mereu „Cancel”. Încep să se streseze și văd cum îi lovește panica. Aș putea s-o țin așa la infinit și, dacă simt nevoia să fiu crud, încep să plescăi din buze scârbit și să mă uit la client cu o atitudine de genul: „Hai să nu ne mai jucăm. Ai sau n-ai bani să plătești?”

      Dar nu pot să-i fac asta lui Budincă. Îmi ajunge satisfacția că am puterea să-i fac asta dacă vreau. Chelnerul e ca Tridentul, înoată liniștit sub ape, nu știi niciodată când o să țâșnească la suprafață. Iar dl. Budincă ar putea face atac de inimă și n-am chef să-l am pe conștiință. Probabil se poartă frumos cu nevastă-sa și face acte caritabile de Crăciun.

      Strângând nota de plată în mână, dl. Budincă se uită la mine.

      „Serviciul e inclus?”

      „Da, este”, îi spun.

      „Mulțumesc.”

      „Și vorbele dulci nu se plătesc?” Întreabă cu un zâmbet uscat, strecurând o bancnotă de 20 de dolari sub notă. Dau să plec și îi spun în treacăt peste umăr că n-au fost vorbe dulci, ci istețime, iar pentru el e gratis.

      Urmăriți-l pe Max pe Twitter: @lunchluncheon

      Traducere: Oana Maria Zaharia

      Anterior: Cum să te descurci când ai labagii în restaurant

      -

      Teme: chelner, clienti oribili, budinca, politete, ponturi

      Comentarii