Publicitate
Russell Alldread: Mama cânta în corul bisericii și mă trezea de dimineață cu cântatul la pian. Eu cu cele două surori ale mele (vezi foto) ieșeam „în travesti" în fața grupului de doamne când cântam prin spitale de Crăciun, când eram mic. Am fost mereu pe scenă! Tata era sudor. Dar n-am avut un tată din ăla, care-și duce filmul la meciuri de hochei și de fotbal. Tata era un om care muncea din greu, care trecuse prin primul război mondial și care avea, probabil, ceva bubă aici [arată spre cap]. Mama știa cum să-l ia. Îmi aduc aminte că s-a enervat odată rău și-a venit la mine… și a intervenit mama. Era genul care muncește mult la el în atelier, putea să facă orice cu aparatul de sudură șu cu ciocanul. Îl iubeau toți fermierii și mama ținea cheltuielile pentru atelier. Venea acasă plin de grăsime din cap până-n picioare și făcea baie în cadă cu săpun de rufe. Îi plăcea să meargă la pescuit, aia era mica lui plăcere. Puteam să-nțeleg de ce era cum era.
Publicitate
Cum spuneam, am început la nouă ani. Nu m-a văzut pe scenă… dar mama știa cu ce mă ocup. Și pe mama o iubea lumea la noi în orășel… o port tot timpul cu mine.
Eu și cu un alt băiat ne-am hotărât să ne ducem la un bal de la liceu de la noi îmbrăcați în dansatori francezi Pacha [cunoscuți pentru muzica, stilul și hedonismul lor extraordinar]. Pe vremea aia nu se nume „travesti", exista doar ideea cu costumele. În anii '50 m-am apucat de balet și de teatru pentru amatori. Apăream pe scenă cu un grup de actori de top din Toronto, în anii '50, într-o piesă care se numea The Barretts of Wimpole Street.
Eu îl jucam pe tânărul Octavius, m-au distribuit perfect pentru rolul ăla! În anii '60 am fost la clubul 511, care era mai jos pe-aceeași stradă. Îl ținea Ray Merkin, un tip din lumea teatrului din Anglia, care-l conducea cu mână de fier. Avea o cabină în spate… și exista un tunel care te scotea la scenă, ca să nu te vadă publicul înainte de spectacol. Repetam marți și joi seara, făceam spectacole de amatori cu musicaluri de pe Broadway. L-am jucat odată pe Buffalo Bill, cu barba lui albă. Deci am învățat multe pe vremea despe actorie.Ai vrea să te întorci vreodată la teatrul de amatori, ca să apari fie ca Michelle sau ca Russell?Citește și Warias - femeile transgender din Indonezia - Partea 1
În ultimii ani, m-am bucurat de viața mea [de travestit] doar ca s-ajut fundațiile caritabile să strângă bani. Asta m-a făcut să mă simt foarte împlinit.
Publicitate
În anii '50 făceam spectacole underground. Poliția venea și se lua de noi, ca să se-asigure că purtăm chiloți bărbătești. [Russell scoate o poză cu el în travesti.] Asta e de Halloween. Purtam paiete argintii și o perucă blondă. Dar am venit acasă, mi-am pus o perucă roșcată și am ieșit din nou! Nu putea nimeni să-mi stea în cale, să nu fac ce voiam să fac.
Când ai sesizat că se schimbă lucrurile, că poți să ieși ca Michelle, fără să-ți mai fie frică de hărțuirea poliției sau de faptul că poliția o să se prefacă că nu vede când oamenii aruncă din public cu chestii (gen ouă, cerneală etc.) în tine?Citește și Cum să obţii un vagin bărbătesc perfect
Mama îmi zicea: „Să nu ieși în oraș îmbrăcat ca un cerșetor!" Așa că, în anii '50, ținuta mea de zi era la costum și cu cravată. Publicul larg nu știa nimic despre viața comunității gay. Eu stăteam într-o cămăruță pe Church Street în anii '50, înainte să mă-nsor, și aveam o colecție de pantofi, fiindcă lucram la un magazin de pantofi. Îmi aduc aminte că Murray [Burbidge] mi-a făcut o rochie neagră din voal. Aveam o etolă de vulpe albă și mă costumam ziua și ieșeam să mă plimb pe strada Yong. M-am dus să văd un film în centru și m-am așezat la balcon. După film, m-am împiedicat pe scări și mi-am rupt un toc. Un tip de la baza scărilor mi-a ridicat tocul rupt și mi-a zis: „Poftiți tocul, doamnă". Și mi l-a dat. Am șchiopătat până acasă. Făceam fix ce voiam.
Publicitate
Cei care fac spectacole azi sunt complet diferiți față de cum eram noi în anii '60-'70. Noi încercam să arătăm „adevărat". Mulți dintre copiii din ziua de azi fac chestii foarte bizare [cu felul în care arată] și nici nu experimentează cu mai multe stiluri. Își aleg un stil și cu ăla rămân. Dar azi poți să faci orice. E minunat. În 2016 poți să fii cine ești de-adevărat și să porți fix ce vrei, mai ales în Canada, nu neapărat în alte locuri de pe lume. Avem mare noroc că trăim în Canada.Ai locuit în The Village, în Toronto, aproape toată viața. Ai menționat că, în ciuda opiniei generale, unele lucruri din viața persoanelor queer erau mai bune în anii '50/'60/'70. Ce e mai bine acum și ce era mai bine atunci?
Copiii din ziua de azi, pentru ei e greu. Cred că se chinuie să facă niște bani. Nu se gândesc neapărat să se alăture unui grup, ca să ajute să strângă bani pentru o cauză. E greu să trăiești în ziua de azi. Scena gay se diversifică. Poți să stai în zona de vest sau în zona de est (Toronto), nu mai e nevoie să ne adunăm cu toții în Village, ca să ne apărăm. Dar am mai și pierdut și pierdem în continuare diverse locuri (Colby's, St. Charles Tavern etc.)Vremurile de-atunci au produs oameni ca mine și oameni ca super travestiții din Vancouver. Acum există, într-un fel, mai multă libertate pentru persoanele gay, să-și trăiască viața cum vor, să se îmbrace cum vor, dar comunitatea nu mai e chiar atât de unită. Ești mai ușor acceptat de persoanele gay, persoanele hetero… vin la spectacole nu pentru că ești gay, ci pentru că ai talent.
Publicitate
Îmi place de mor! Mi-a dat Guinness titlul ăsta, așa că normal c-o să-l folosesc! Acum așa mă prezint! Lumea zice: „Știai că Michelle e cea mai bătrână artistă în travesti în activitate?" și primesc bacșiș! Uneori ies în oraș cu 25 de dolari și mă-ntorc cu 35. Și eu dau bacșiș. Anumitor artiști îmi place să le dau câte cinci dolari, ca să arăt că-mi plac: Miss Carlotta Carlisle, Georgie Girl. Și lor le place că le dau bacșișuri, datorită rolului meu în comunitate. Știai că și City Park mi-a dat un premiu? Președintele de la City Park a spus că nu-i place premiul meu de la Guinness, pentru că nu-i destul de elegant, așa că a vrut să-mi dea el unul cu strasuri. Nu m-am gândit niciodată la vârsta mea. Le-am zis mereu oamenilor că nu trăiești ieri. Nu trăiești mâine. Poți să trăiești doar câte-o singură zi. Asta înseamnă ceva nu? Era, pe vremuri, o trupă cu trei membri, care se numea Freaks. Unul dintre ei s-a întors de curând [de la pensie] și a jucat la Statler's și toată lumea s-a extaziat că s-a întors. Mă simt cu-adevărat binecuvântat. Cred că cea mai mare lecție pentru mine e că mă iubește comunitatea.Traducere: Ioana PelehatăiUrmărește VICE pe FacebookMai citește despre drag queen:
Azis este un fel de Florin Salam al Bulgariei
Christeene: teroristul travestit gata să ia pe sus hip hop-ul
Cum a ajuns un travestit celebru de la New York în Centrul Vechi