Cum scoți o fată la întâlnire în Vietnam

Fac stand-up comedy în Los Angeles și când mă duc la show-uri de stand-up, cel mai tare mă enervează să aud albii cum se plâng cât de greu e să obții întâlniri. Nu dau doi bani pe viața sentimentală a majorității oamenilor. Evident că propriile mele povești de dragoste mă fascinează etern, în special idilele încurcate pe care le-am avut în străinătate. Înainte călătoream foarte mult din cauza jobului, uneori eram pe drumuri luni de zile. Și mă simțeam singur. E mișto să o arzi prin diverse camere de hotel, dar ajungi să tânjești după contactul cu ființe umane.

Era toamna anului 2009. Eram în Vietnam de o lună deja. Tocmai închiriasem un apartament în inima orașului Ho Chi Minh și urma să petrec pentru prima oară Ziua Recunoștinței departe de America. Din fericire, aveam norocul să locuiesc pe aceeași stradă pe care era un restaurant Texas BBQ, al cărui patron era un imigrant bătrân pe care memoria mea l-a denumit Coy McColt. Coy era cel mai mare importator de curcani din Vietnam, așa că Ziua Recunoștinței era pentru el Crăciunul. Cu douăzeci de dolari puteai cumpăra de acolo tot ce aveai chef să bei și să mănânci, fie că era zi sau noapte.

În timp ce devoram farfuriile încărcate cu mâncare, am observat că o chelneriță vietnameză frumușică îmi făcea ochi dulci. Venea la masă să-mi reumple paharul cu bere înainte să apuc să-l termin, spre iritarea prietenilor mei de la masă care n-aveau parte de același tratament. În vreo două ore, deja dusese flirtul la un alt nivel, chicotind pur și simplu la absolut tot ce spuneam. Restaurantul s-a cam golit de oameni și rămăsesem doar noi. În cele din urmă au decolat și prietenii mei, lăsându-mă singur la masă. Tot ce știam să spun în vietnameză era "thanh toán tiê'n" (nota, vă rog!).

Ea vorbea o engleză stricată, așa că am păstrat discuția cât mai simplă.

„Cum îți place să te distrezi? Ce preferi să faci?"

Amândoi eram deja destul de beți în momentul ăsta. S-a uitat la mine și un zâmbet i-a înflorit lent pe fața ca din porțelan.

„Îmi place… băuuuut." A mimat că bea dintr-o sticlă.

„Îmi place… fumaaaaat." A mimat că fumează dintr-un joint.

„Și îmi place…tu."

A chicotit puțin și a fugit. Am încolțit-o la bar, i-am scris pe o hârtiuță numărul meu de telefon și i l-am strecurat în buzunar. Am reușit cumva să trecem de bariera limbii și am stabilit să ne întâlnim în ziua următoare pe treptele Operei. (Notă: de la ocupația franceză încoace, districtul orașului numit Saigon, are un aer incredibil de franțuzesc. Străzile sunt pavate cu piatră cubică și există o replică a Operei din Paris și una a catedralei Notre Dame.)

Pot spune că m-am îndreptat spre punctul de întâlnire țopăind ca un școlar. Când am ajuns acolo, am văzut-o stând de vorbă cu un tip pe motocicletă. Mi-a spus că era fratele ei care o adusese cu motocicleta de acasă, pentru că locuiau departe de centrul orașului. I-am întins mâna, dar m-a ignorat. Se pare că nu se omora după băiatul alb și înalt cu mustață și pantaloni cadrilați care urma să-și petreacă seara cu surioara lui. (Notă: Felul în care arătam era destul de unic în oraș. Atât de unic încât taximetriștii mă țineau minte și puteau să mă ducă acasă fără să mai trebuiască să le spun adresa.) I-am făcut cu mâna fratelui și i-am mulțumit că a adus-o pe sora lui la întâlnire. După asta, m-am urcat cu chelnerița într-un taxi și am pornit spre o cafenea drăguță.

La intrarea în cafenea, sprijinit de motocicletă, cu aceeași mutră morocănoasă, era nimeni altul decât fratele cel mare de mai devreme. Ne-a urmat înăuntru și s-a așezat la masa de vizavi. A comandat un pachet de țigări și a început să le sudeze. Eu am încercat să stau de vorbă cu chelnerița, evitând privirea lui plină de ură. Dar era imposibil. Când fata s-a ridicat de pe scaun și m-a îmbrățișat, frate-su parcă mă străbătea cu raze laser din ochi. A încercat să mă sărute, dar m-am tras înapoi. A încercat din nou și n-a putut suporta refuzul meu.

„E…ciudat. Știi? Foarte ciudat."

A devenit deodată super defensivă și a izbucnit: „Ce e? Nu place la mine?"

„Nu, iubito, nu e asta…" Nu înțelegea ce-i cu mine. „Îmi place tu! E ciudat. Frate ciudat. Nu e bine că frate e aici."

S-a uitat la el, el a privit-o furios și privirile li s-au intersectat timp de zece secunde, după care a început să urle la el. Răcneau unul la altul fiecare de la masa lui și nimeni din jur nici nu clipea. Tot respectul meu vietnamezilor. Oamenii ăștia știu când nu e cazul să-și bage nasul în treaba altuia.

După vreun minut de ceartă, s-au oprit. Ea s-a bosumflat. El s-a uitat în ochii mei și a vorbit cu mine pentru prima oară:

„Știu…kung…fu."

„Thanh toán tiê'n!"

A venit nota. El avea de plată trei dolari pentru țigări și trei cafele. I-am spus fetei că eram de acord să plătesc pentru ea, dar nu și pentru fratele ei. S-a uitat la mine de parcă tocmai îi cerusem 4 milioane de dolari.

„Nu avem bani."

Atunci m-a izbit. Știți desenele alea vechi de la Looney Toons în care doi sunt naufragiați pe o insulă și ăla gras se uită la ăla slab și are impresia că s-a transformat într-un hot dog sau un hamburger? Da, eu eram un pașaport american. Ei erau săraci, probabil locuiau în niște mahalale la marginea orașului, unde locuiau amărâții din clasa muncitoare. Iar eu eram biletul ei spre o lume mai bună, m-am gândit.

În momentul ăsta, mi-am dat seama că întâlnirea luase sfârșit. Dar nu și noaptea. Era timpul să înceapă odată distracția. Am urcat toți într-un taxi și ne-am îndreptat spre cel mai apropiat bar de karaoke.

O oră mai târziu, toți eram rangă. În Vietnam, ca în multe alte țări asiatice, se face karaoke la separeu. Deci eram doar noi trei într-un separeu imens, cu mâncare și băutură din abundență. Fratele cel Mare mă ținea de gât în timp ce răgea, într-o engleză groaznică, versurile din „Let it Be". Dădea noroc cu mine la fiecare cinci secunde. Chelnerița stătea pe canapea, nervoasă că mă distram mai tare cu fratele ei decât cu ea. Până la urmă l-a bătut pe umăr și au deliberat într-un colț. Nu înțelegeam un cuvânt din ce spuneau, dar mi-a plăcut că mă respectau îndeajuns cât să nu vorbească despre mine în timp ce mă holbam la ei ca prostul.

Fratele a venit spre mine, s-a înclinat, apoi m-a bătut pe umăr de mai multe ori.

„Ești om bun!"

S-a înclinat din nou, apoi a ieșit din cameră. M-am așezat pe canapea și am deschis o altă bere, pe care chelnerița mi-a zburat-o din mână când s-a repezit la mine. Am început să ne sărutăm ca nebunii. Eram un ghem de mâini și limbi. A încetinit puțin ritmul înainte să apuc să-i dau jos bluza. M-a sărutat tandru, și-a înclinat capul într-o parte și m-a privit în ochi.

„Te-am iubit…tot timpul."

Am pufnit în râs. Nu m-am putut abține.

„Ce dracu' te-a apucat?"

„Ce? Tu nu iubești la mine?"

„Bineînțeles că nu! Nici nu te cunosc."

A început să plângă, iar eu m-am ridicat. Am băgat trei beri în buzunar.

„Trebuie să plec."

„Ce?!"

„Plec acum. Thanh toán tiê'n!"

După faza asta, n-am mai trecut pe la Texas BBQ câteva săptămâni. Căcat, doar eram biletul ei spre o lume mai bună – probabil era în depresie acum. Poate era atât de deprimată încât își dăduse demisia și toată familia ei era acum disperată și îngropată în sărăcie. Mă simțeam vinovat. Trebuia să merg să-mi cer scuze. Să intru, să-i spun că îmi pare rău că n-o pot lua cu mine în America să înceapă o viață mai bună și să ies de-acolo.

Am deschis ușa și i-am întâlnit privirea. S-a retras imediat în bucătărie. Căcat, urma să fie mai dificil decât credeam. M-am așezat la masă singur și a venit cu o bere rece și m-a bătut pe umăr.

„Hei! Salut! Ești încă aici!"

Veselă ca un pițigoi. Cât curaj.

„Să știi că îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Te-am dezonorat. E ok dacă mă iubești. Îmi cer scuze că te-am rănit atât de tare."

Mi-a râs direct în nas.

„Prostule! Prietena mea spus că americanii vor să audă dragoste înainte de făcut sex. Spus că place la voi Shakespeare, sunteți romantici!"

"Stai așa! Deci nu mă iubești?!"

A râs din nou.

„Nu! Eu fut patron. El bătrân, tu drăguț. Păcat."

A plecat.

„Și fratele? De ce a venit?"

„A, el modă veche. I-am spus că vrei căsătorești cu mine și m-a condus. Nu trebuia stat cu noi. E nebun. Știe kung fu."

„Da, am auzit. Păi…"

„Vrei mâncare?"

„A, nu, mersi."

Și a plecat.

Dintotdeauna m-am considerat mai mult decât un turist american tipic, credeam că depășisem stereotipurile și că eram un adevărat „cetățean al lumii". Dar iată dovada clară că eram un dobitoc. Atât de mult mă credeam buricul pământului încât să-mi închipui că într-o singură zi, i-aș fi putut schimba toată viața? Că pașaportul și banii mei i-au făcut inima să stea în loc? Cum să-i spun că „am dezonorat-o"? Ăsta nici măcar nu e un stereotip vietnamez! Viața ei decursese bine mersi și înainte să calc eu în restaurantul ăla și avea să decurgă la fel de bine și după plecarea mea spre State. Am pus piesa „Gimme Shelter" pe iPod și m-am dus spre apartament. Eram puținșocat, dar măcar nu mă scuipase nimeni. Nu m-am simțit niciodată atât de incredibil de alb.

@ShutUpAndrosky

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook:

Vezi și:
Cum îi afectează stresul posttraumtic pe veteranii de război și pe familiile lor
Cupluri fericite de gay din Vietnam
De ce ar trebui să-ți pese că Facebook a cenzurat o fotografie emblematică pentru războiul din Vietnam