Cum se fotografiază fractalii cu lumină

Articolul ăsta vine din Motherboard, site-ul nostru de tehnologie. Citește mai multe pe Motherboard.tv

Când m-am întâlnit cu artistul și muzicianul Philip Stearns în studioul său din Bushwick, el stătea la birou și lucra la un proiect cu lumini care rula pe un mini-computer de la Arduino. În cutiile care se sprijineau de pereți sau sus pe rafturile din metal era o colecție de neoane pe care le folosea la ultimul proiect. Ăsta era teritoriul lui Stearns și, deși nu era chiar laboratorul unui profesor nebun, era cu siguranță un centru al creației.

Eram acolo ca să discut despre seria lui Stearns, High Voltage Image Making, pe care a finanțat-o cu ajutorul unei campanii de pe Kickstarter, după care s-a ales cu o sumă de cinci ori mai mare decât ceruse inițial. Cu ajutorul proiectului, Stearns dezvoltă un proiect care explorează fenomenul care are loc când introduci înaltă tensiune în substanțele chimice și tehnologia folosite în fotografia instant. Imaginile rezultate reușesc să fie în același timp și psihedelice, neurale, biologice, virale, ca și cum ar fi pictate și chiar 3D. Mai mult, datorită descărcărilor electrice ramificate, fiecare fotografie devine o figură Lichtenberg, care seamănă cu ferigile ale căror linii au calitățile unor fractali.

„Aceste tratamente abordează tehnologia filmului ca și cum ar fi un mediu care înregistrează tot, capabil să creeze imagini din transformările fizice, electrice și chimice care au loc,” scrie Stearns pe pagina lui de Kickstarter. „Proiectul s-a inspirat de la artiști ca Man Ray (cunoscut pentru fotogramă), Pierre Cordier (pentru chemigramă), Marco Breuer (cunoscut pentru lucrările pe bază de zgârieturi și dezvoltarea printurilor chromogenice), Chris McCaw (la printuri supraexpuse la soare) și Hiroshi Sugimoto (pentru descărcări statice pe hârtie fotografică).”

În discuția noastră, Stearns a vorbit despre cum a inceput inițial să experimenteze cu înalta tensiune și fotografia instant și despre ce plănuiește să facă cu banii strânși pe Kickstarter. A vorbit și despre cum munca lui se aseamănă cu hacking-ul, pentru că se ocupă cu deschiderea sistemelor dincolo imaginea limitată a designului original și a felului în care au fost create.

VICE: Cum ai început să te ocupi de proiectul ăsta?
Stearns: A fost un soi de coincidență de materiale și idei. A apărut când am văzut o colecție de neoane care fusese lăsată lângă un teatru public. Un prieten de-al meu pe nume Brendan Burns, care face lucruri uimitoare cu sintetizatoare și instrumente făcute chiar de el, mi-a spus că cei de la teatru voiau să arunce grămada de neoane. El s-a gândit că noi putem face ceva grozav cu ele.

Tuburile au nevoie de tensiune înaltă ca să se aprindă. Am descoperit că cele pe care le-am primit mergeau să fie pornite, așa că le-am folosit în reprezentații. La un moment dat, un fotograf din clădirea în care se află studioul meu voia să se debaraseze de o groază de chestii din echipamentul său. Avea multă hârtie fotografică, film color, dar și film alb-negru pentru fotografie instant. Nu aveam aparate de fotografiat ca să trag grămada asta de 4x5, dar acum o fac cu camerele astea Polaroid. Odată ce faci poza, tragi de un declanșator, care mișcă niște role de film, iar apoi aștepți puțin și obții poza.

Nu aveam aparatul de fotografiat sau rolele de film la momentul respectiv, ci doar filmul și grămada de neoane. Așa că am vrut să văd ce se întâmplă când combin filmul cu electricitatea. Iar ideea asta mi-a venit de la Hiroshi Sugimoto, un fotograf și artist japonez, care a realizat o serie numită Lightning Fields, în care a luat hârtie fotografică alb-negru și a suspus-o unor descărcări statice. A fost doar o descărcare. M-am gândit, „Ei bine, el o face cu alb-negru, iar eu am film color. Ce s-ar întâmpla în cazul ăsta?”

E ca și cum ai aduce o inovație unei tehnici deja create.
Da, se întâmplă de regulă să aud că cineva a făcut ceva, iar eu sunt ceva de genul, „OK, grozav… cum e asta?” Apoi doar încerc și eu. Nu îmi fac prea multe griji deoarece copiez munca unei persoane, eu doar îi copiez o tehnică.

Desigur. Respectivele lucrări arată complet diferit.
Folosim ingrediente diferite, dar rețeta e aceeași.

Cum reușești să treci electricitatea prin materialul fotografic?
Instalez un transformator pe o masă, iar la început am o agrafă de hârtie prinsă de unul dintre electrozii pe care i-am legat de masă. Am celălalt electrod în mâna mea, pun deasupra lui filmul și îl aduc aproape până formează un arc. Primele fotografii n-au ieșit cine știe ce, dar am văzut acolo ceva promițător, așa că am îmbunătățit tehnica. M-am gândit că dacă împrăștii electrozii sub film, electricitatea va vrea să circule pe suprafața filmului și apoi în jurul imaginilor. Acum că am mișcarea asta de arc, ea produce figurile Lichtenberg. Apoi am adăugat substanțe chimice deasupra și am continuat cu mișcarea până am rămas fără film.

Figurile Lichtenberg sunt fascinante. Aveai asta în minte când știai că vei băga electricitate în film?
Simțeam că ce voi fotografia va fi ceva de genul ăsta, dar n-am știut că voi obține în final figurile Lichtenberg, până n-am făcut niște cercetări. Acum realizez că ajută la dizolvarea gamei într-un fel, și am ajuns la asta prin juxtapunerea gamei de activitate electrică pe care o percepem cu ochiul liber, cu aceea pe care o putem influența și mări cu ajutorul tehnologiei noastre. Știam ce urmăream, dar nu eram sigur la ce să mă aștept. De fiecare dată când o fac, iese diferit. Am doar un anumit grad de control asupra culorii și asupra arcului format.

E incredibilă calitatea 3D a acestei tehnici şi simțul profunzimii și al straturilor sale.
Filmul pe care-l folosesc e Fujifilm și are pigment și straturi de haloid argintiu. Cele trei straturi de pigment sunt cyan, magenta și galben. Când le developezi, orice haloid argintiu care e expus va opri transportul vopselei. În cazul ăsta, te aștepți ca atunci când ai o sursă puternică de lumină de la o descărcare electrică să obții figură albă, dar aici ai exact opusul. Ce am descoperit e că haloidele argintii conduc electricitatea și se vaporizează în proces, astfel că lasă vopseaua să pătrundă.

Adâncimea e la jumătate din temperatura arcurilor inițiale și o jumătate din energia electrică reziduală care dă la o parte materialul din calea sa ca să lase spațiu pentru ca o parte din vopsea să pătrundă. În termeni de nuanțe, încă încerc să descopăr mecanismele ca să manipulez ce se întâmplă cu adevărat. Un control mai mare poate că nu este scopul final după ce-mi dau seama ce se întâmplă, pentru că unele dintre lucrările recente arată extraordinar. N-aș fi niciodată capabil să le fac din nou, mai ales dacă știu prea multe. Aș fi ceva de genul, „Ce făceam când nu știam ce făceam.” [râde]

Așadar, cum vrei să expui fotografiile astea?
Toate sunt extrem de detaliate, așa că sunt două căi la care m-am gândit pentru a le prezenta. Pentru prima am nevoie de un microscop stereoscopic ca să pun fotografiile între două bucăți de sticlă, astfel încât oamenii să se uite la ele. Poate că dacă am asta alături de niște scanări la o rezoluție de calitate superioară și imagini mărite vor da impresia de scalare și de reversul ei.

Nu știam că asta făceam de fapt. Am ajuns la asta prin fotografie digitală, care se baza pe electricitate, deci nu e tocmai paralelă de felul în care ochiul funcționează. Dar ideea e aceeași: ai o suprafață sensibilă care nu se schimbă. Lumina provoacă o interacțiune, care apoi trimite un lanț de impulsuri electrice sau semnale care sunt captate și interpretate după aia. Cu ajutorul fotografiei fotochimice e doar lumină. E actorul principal în procesul ăla.

Aici e ca și cum ai lua de la fotografia digitală ca să arăți, apoi să încerci să extragi ce e comun între fotografia digitală și analog, după care să o treci prin procesele fotochimice sau așa-numita fotografie analog.

În cazul ăsta seamănă puțin și cu pictura.
Da, am încercat să-mi dau seama dacă îl pot folosi ca pe un suport pentru vopsea, pentru că ele sunt închise înăuntrul filmului, unde se dezvoltă și se mișcă, iar mișcarea lor va fi mereu diferită. Așadar, dacă le  separ la un moment dat în timpul procesului, poate că aș putea să influențez gama de culori și texturile. Multe dintre fotografii au ieșit într-o formă biologică, iar unele dintre ramificațiile arcului arată ca niște gândaci.

Când adaugi substanțe chimice în film?
Chiar înainte să introduc electricitatea. Majoritatea fotografiilor sunt albastre sau magenta, dar clorul scoate de fapt galbenul și portocaliul. Cred că albastrul vine cu adevărat de la lumina de zi sau fluorescentă.

Pe lângă faptul că ești muzician, mai ești și un artist al glitch-urilor (erorilor pc). Poți descrie acest proces de creare a imaginilor din înaltă tensiune ca formă de manifestare a artei erorilor? Iar dacă nu e asta, abordarea ta de regulă forțează cel puțin tehnologia să facă lucruri pe care nu le-ar face în mod normal. Într-un fel, e hacking.
Arta erorilor e un lucru complex. Implică atâtea idei și tradiții suprapuse. Unele dintre ele vin din domenii complet diferite, dar toate au un fir comun. Dacă iei filmul Structuralist și tipul de asalt asupra unui suport ca material de investigație, asta într-un fel informează acest nou mediu murdar din punct de vedere estetic unde injectezi „zgomot” în sistem.

Când vine vorba de artefacte digitale care ies din sistem, după cum spunea Daniel Temkin în interviul pe care l-ai făcut cu el, dacă algoritmul o lua razna sau orice altceva, dacă era o radiație cosmică difuză, atunci altceva s-ar fi întâmplat. Dar, în mare parte acești algoritmi își fac treaba. Fac acel unic lucru pe care-l au de făcut. Ni se pare ciudat pentru că nu am înțeles în întregime cum l-am creat. E ca și cum am lua de bun că lucrurile au un scop după felul în care au fost create, dar acel scop nu înseamnă tot ce e posibil. Nu oferă povestea completă. Nu e ca și cum ar exista un potențial ascuns, ci că doar sunt alte lucruri care pot fi făcute cu aceste materiale pe care le avem, după cum spune Daniel, „deșert într-o mașină.”

Sistemele astea sunt incredibile. Și chiar dacă le-am asamblat până la ultimul detaliu în mintea noastră, la un anumit punct acea idee forma o pereche cu alte posibilități de abordare a aceluiași lucru, dar aceste posibilități sunt încă latente în sistem. Firul comun e cel care leagă eroarea de toate practicile astea, în care investigațiile materiale nasc un soi de îndoială asupra felului în care un mediu sau un simbol particular operează în interiorul unei culturi sau al societății. Cred că aici e momentul în care ajunge în domeniul artei.

E o metaforă bună: iei un sistem și îl rezumi la un singur lucru care poate fi mult mai ușor de înțeles, acceptat și de vândut când are toate aceste posibilități. Așa funcționează mintea umană ca să reducă zgomotul și să se poată concentra pe o anumită cerință.
Da, aceste sisteme digitale duc totul la extremele sale logice. Există un grup întreg de artiști care lucrează predominant cu ceea ce în ziua de azi e numit tehnologie, mai exact coduri. Există Școala pentru Calcul Poetic, fondată de Zach Lieberman, Taeyoon Choi, Amit Pitaru și Casey Golland, iar toți se întreabă cum putem transforma codurile în mai multă poezie și mai puțină programare. Ei se întreabă unde se formează cele mai interesante aspecte culturale din instrumentele pe care oamenii le folosesc și cum pot fi aduse la suprafață cu ajutorul acelor instrumente ca să scoată la iveală această poezie ascunsă.

Care e scopul campaniei de pe Kickstarter?
Inițial, era doar ca să strâng bani ca să scanez pentru arhivă lucrările pe care le am deja, ca apoi să le măresc, să le printez și să le expun. Vorbeam recent cu Kelani Nichole și Jereme Mongeon la Galeria Transfer, iar ei erau tare entuziasmați și credeau că pun ceva măreț la cale cu printurile și mărirea lor. Așa că am stabilit o întâlnire pentru emisiune, care va fi undeva prin 2015, probabil prin aprilie.

Plănuiam să strâng destui bani ca să produc printurile de tipul ăla în serie. Dacă aș fi obținut bani în plus, aș fi continuat să lucrez în același fel. Iar acum am de cinci ori mai mulți bani decât am cerut vreodată și sunt extrem de entuziasmat pentru că voi putea să fac asta și o groază de printuri. De fapt, sunt nevoit să fac asta ca să-i răsplătesc pe cei care au donat pe Kickstarter.

Traducere: Dana Alecu