​Cum te simți când ucizi pe cineva

În general, se crede că societatea occidentală se ține departe de moarte și violență, deși le glorifică peste tot în presă și televiziune. Dar oare cum e să iei viața unei alte persoane? Care sunt aspectele unei crime pe care Hollywood-ul nu le surprinde? După multe telefoane și multe ore de căutat pe internet, am găsit patru tipi care au cauzat moartea cuiva și au fost dispuși să discute cu mine despre asta. Iată poveștile lor, în propriile lor cuvinte. (Numele au fost schimbate.)

Șoferul

Cel mai groaznic moment din viața mea a avut loc în vara anului 2014, pe la ora 9.30 p.m. Conduceam spre casă printr-o parte destul de întunecoasă a orașului, presărată cu cluburi de striptease și hoteluri ieftine. Luam o curbă și mi-a ieșit în cale un bărbat mai în vârstă, de vreo 50 sau 60 de ani, cu păr grizonat, înalt și slăbănog. Căcat, o să intru-n el! m-am gândit și am claxonat. Ar fi avut timp să alerge, dar a continuat să meargă în același ritm lent. Am călcat frâna, am încercat să-l ocolesc, dar l-am lovit.

Într-o secundă, am fost asurzit de un zgomot puternic de frâne, geamuri sparte și metal care scrâșnea. Am sărit din mașină să văd dacă era OK, dar era inconștient și cu piciorul drept zdrobit. Mai multe persoane s-au oprit în dreptul nostru și m-au întrebat cu ce pot să mă ajute. Le-am zis să sune la Salvare.

Mai târziu, după ce am ajuns acasă, tata a primit un telefon de la poliție, care l-a anunțat că tipul murise. În zilele următoare, am încercat să-mi văd de viața mea și am povestit faza la cât mai puține persoane. Dar mama s-a gândit că ar trebui să le povestească tuturor rudelor. Peste două săptămâni a fost nunta soră-mii și toată lumea mă îmbrățișa și îmi spunea că n-a fost vina mea. Eu nu voiam decât să revină totul la normal. Dar e foarte greu să uiți așa ceva, oricât ți-ai dori. Încă mă gândesc zilnic la omul ăla. Ce ar face el acum, dacă nu l-aș fi omorât?

Am primit amendă pentru viteză, dar n-am ajuns încă la tribunal. Ce am învățat din chestia asta? Că nu e OK să traversezi strada prin locuri neregulamentare. Pe bune, traversează pe unde ești în siguranță.

Soldatul

Sunt dintr-un orășel mic. Am terminat liceul prin 2005, eram plin de testosteron, așa că bineînțeles că m-am înrolat în armată și m-am oferit voluntar pentru batalionul de cercetași. Tipii ăia trăiesc într-o competiție continuă. E ca în liceu, când nimeni nu vrea să fie ultimul care-și pierde virginitatea. Făceam întrecere care să omoare prima victimă. Nici măcar nu ne gândeam cum e să iei viața cuiva sau cum o să ne simțim apoi.

Mi s-a întâmplat în noaptea dinainte de Ziua Mamei, în 2007. Eram cu liderul echipei și alți colegi și ne angajasem într-un atac asupra unor tipi ascunși într-o cazemată. Când primul dintre ei a scos capul, mi-a părut ca o țintă de plastic. Nu m-am gândit prea mult și am tras. Când s-a așezat praful, s-a dovedit că ucisesem șase insurgenți. Alți doi au murit la spital.

Au venit întăriri și le-au preluat corpurile, iar noi am ajuns înapoi la pluton, unde am fost felicitați de toată lumea. Dar câteva săptămâni mai târziu, am început să umanizez fețele tipilor pe care îi omorâsem. Am început să mă întreb dacă nu cumva exista, undeva în Irak, o fetiță care plânge după tatăl ei sau o soție distrusă că n-o să-și mai vadă niciodată soțul.

Eram pe front de atâta timp încât nu-mi mai păsa de moarte. Nu mă temeam și acceptam totul cu ușurință. Dar când am realizat că ștersesem o ființă de pe fața pământului, a început tortura mintală. Mi-am dat seama că și eu puteam muri în orice clipă.

Fiul

Mama și tata s-au despărțit când aveam patru ani, dar el a rămas în viața noastră. Luam mereu cina în familie de sărbători și discutam cu tata istorie pe dig sau ne uitam la focurile de artificii împreună. Asta până anul trecut.

I-au cedat plămânii și nu mai primea suficient oxigen. Cu o zi înainte să-l interneze, doctorii au programat o ședință să stabilească ce era de făcut. Nu voia să fie conectat la un ventilator, dar asta ar fi fost singura soluție.

Cu patru ore înainte, m-a rugat să-l ajut să se ridice în fund. Mi-a luat mâinile în mâini și mi-a zis: „Cred că…vreau să închid oxigenul." M-a îmbrățișat. Și-a scos masca, iar eu am rugat-o pe asistentă să plece. Apoi l-am ajutat să se întindă și l-am ținut de mână.

Nu-mi amintesc când ochii au încetat să i se miște, dar nu i s-au închis. Încă respira, foarte lent, dar fără să facă vreun efort, ca și cum nu mai era aici. Mi-am dat seama că la un moment dat, mâna îi era complet inertă. Același dialog interior mi se desfășura în minte pe repeat: M-ai susținut toată viața și te susțin și eu până la capăt. O să-mi fie dor să vorbesc cu tine.

După asta, am început să mă plimb prin cameră aiurit și să mă întreb ce-mi rămăsese de făcut. I-am strâns lucrurile într-o pungă de plastic și am dus-o afară. Îl ajutasem în misiunea lui. El făcuse alegerea, iar eu îl ajutasem s-o ducă până la capăt. Sunt mândru de el că nu m-a obligat să aleg eu în locul lui, mai târziu.

Adolescentul

Totul s-a întâmplat în peisajul rural din nordul Floridei. Aveam 18 ani, dar nu mă omoram după cluburi și petreceri, așa că eram singur acasă la calculator și surfam pe net. Pe la ora nouă seara, am auzit cum s-a spart geamul de la sufragerie.

Nu m-am gândit prea mult. Am mers direct să iau pușca de sub pat și am încărcat-o. Apoi am sunat la poliție și le-am spus că am un intrus în casă. Femeia tocmai îmi spunea la telefon să nu-l atac, când intrusul a dat de perete ușa dormitorului meu. Aveam pușca îndreptată spre el . Am urlat la el să iasă din cameră, dar el a rămas pe loc și părea că își calculează posibilitățile. Apoi deodată a scos un pistol din buzunarul pantalonilor.

Mă îngrijorează faptul că n-am ezitat nicio secundă. Cum a pus mâna pe pistol, am tras. Primul foc i-a distrus cavitatea toracică și coloana. A căzut. Al doilea foc i-a spulberat o parte din cap. Operatoarea de la 911 mă întreba alarmată ce s-a întâmplat. Fusese zguduită de ce auzise, dar a fost ușurată să-mi audă vocea la telefon. I-am spus că eram OK, dar că intrusul era mort. A rămas cu mine pe linie până la sosirea echipajului de poliție.

Apoi am ieșit în fața casei cu bunicul. Îmi amintesc că am vomitat mult și am plâns. Nu mă pot împăca cu ideea că am luat o viață. E împotriva naturii umane să-i răpești cuiva darul vieții. Dar dacă aș fi pus în aceeași situație din nou, tot aș apăsa pe trăgaci. Îmi voi proteja oricând viața mea și viețile celor dragi.

Ilustrații de Molly Rose Dyson.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook

Mai multe povești adevărate:
Cel mai prost sex de care am avut parte Povești de groază la WC-ul public Despărțirea e grea când unul dintre voi e nebun