Dacă îți înșeli iubita în lumea virtuală, e la fel de rău ca-n lumea reală

Nu am atins nicio altă femeie într-un mod intim, înainte să mă căsătoresc, acum şase ani. Dar, uite că am făcut-o. Am mângâiat mâinile unei tinere. Cât timp făceam asta, mă gândeam: Nici măcar nu ştiu cum o cheamă pe femeia asta.

După 30 de secunde, experienţa asta mi s-a părut covârşitoare şi m-am oprit. Mi-am dat jos setul Oculus Rift şi m-am ridicat de pe scaun şi am rămas acolo, şocat. A fost o experienţă puternică, iar acum sunt convins că realitatea virtuală nu este numai viitorul sexului, ci şi viitorul infidelităţii.

Bine, s-ar putea să mă înşel. Când i-am spus neveste-mii despre asta, mi-a râs în faţă şi mi-a spus: „E doar un software. E doar o tipă sexy făcută din 1 şi 0, pe care creierul tău o percepe drept reală."

Poate că nevastă-mea are dreptate. Totuşi, nu pot să nu îmi pun problema: Ce o să se întâmple când software-ul ăsta devine mai real decât lumea reală?

Contactul meu cu infidelitatea virtuală a avut loc după ce am ţinut un discurs la conferința Wearable, Entertainment & Sports Toronto (WEST). Companiile producătoare de software și programe pentru dispozitive umpluseră coridoarele expoziției de lângă sala de conferințe cu o gamă foarte largă de produse. Am încercat un software produs de compania Cinehackers, care promitea o experiență ca-n filme, cu Oculus Rift.

Cei de la Cinehackers descoperiseră o cale de-a-i face pe utilizatorii realității virtuale să se simtă ca și cum ar jucat într-un film, la persoana I, cum a fost Being John Malkovich.

După ce mi-am pus setul Oculus Rift și căștile, m-am afundat în experiența lor cinematică. Mi-era greu să-mi dau seama că mă uit la un program și nu la o scenă din lumea reală. Filmul în care o țineam de mână pe acea tânără se numește I Am You.

Deși sexul în realitatea virtuală a fost studiat intens, inclusiv de persoane care s-au echipat complet cu costume haptice pentru a resimți din plin experiența sexuală, ideea de infidelitate digitală și implicațiile ei morale rămân teritorii neexplorate.

„Nu contează dacă ai înşelat în persoană, sau online cu ajutorul pornografiei, videochatului, reţelelor sociale sau altor tehnologii", spune Robert Weiss, terapeut şi expert în relaţia dintre tehnologiile digitale şi sexualitatea umană. „O aventură în «lumea virtuală» este la fel de dureroasă ca una din lumea reală, pentru partenerul trădat."

Cam ăsta a fost răspunsul pe care l-am primit de la toate persoanele cu care am vorbit despre asta, dar am dubii în privinţa felului ăstuia de a interpreta problema. În Occident, foarte multă lume este de părere că e acceptabil să recurgi la pornografie ca să te simţi bine, în parte şi pentru că pornografia nu te afectează foarte mult în realitate. Dacă te uiţi la porno pe calculator sau într-o revistă, nu poţi să zici că-i o experienţă chiar atât de realistă. Până la urmă, n-ai cum să te alegi cu vreo boală venerică de la ecranul televizorului şi nici să-ţi laşi smartphone-ul gravid nu poţi. Sunt foarte puţini oameni, cu excepţia pudicilor încăpăţânaţi, care să spună că ar fi vorba de înşelat aici. Aşa că nu am cum să nu mă întreb: Când anume depăşeşti limita asta? Când anume poate să spună partenerul tău că l-ai înşelat?

Probabil că progresul tehnologic va determina acel moment, iar, din ce am văzut eu la WEST, momentul respectiv s-ar putea să fie mai aproape decât crede lumea.

În următoarele decenii, s-ar putea ca sexul virtual să schimbe total felul în care ne iubim între noi. Îmi şi imaginez un timp în care oamenii se despart de partenerii lor, din cauză că aceştia din urmă vor să se folosească de sexul virtual ca de o supapă de evacuare, pe când, în trecut, pornografia, aşa cum o ştim noi astăzi, ar fi fost tolerată. Asta e din cauză că sexul virtual este o experienţă mult mai puternică. Şi tocmai de asta are potenţialul să-i sperie pe partenerii din viaţa reală.

Pornografia nu m-a atras niciodată prea mult, poate şi din cauza unei poveşti pe care am auzit-o când eram mic, despre un cocoş care tot încerca să se împerecheze cu o găină de carton, care îi fusese pusă în faţă. Nu am putut niciodată să-mi scot imaginea aia din cap. Şi acum mă gândesc că e o analogie destul de bună pentru pornografie.

Dar realitatea virtuală este complet diferită. Foarte multe dintre simţuri îţi sunt stimulate într-o manieră foarte asemănătoare cu viaţa reală. Şi, pe viitor, o să devină o experienţă şi mai complexă, dincolo de factorul vizual. Oamenii or să folosească costume haptice şi alte tehnologii care-i ajută să mimeze cât mai bine mişcările sexuale. Desigur, boxele sunt deja folosite ca să-i facă pe oameni să audă gemete. Într-o zi, s-ar putea să avem parte şi de mirosuri sexuale, pentru că există deja o companie care lucrează la fabricarea de mirosuri pentru jocurile video.

Miezul dilemei cu care m-am ales după experienţa mea cu realitatea virtuală, în Toronto, nu are legătură doar cu sexul sau intimitatea, ci şi cu posibilitatea de a te îndrăgosti. Şi cred că ăsta e punctul în care pornografia virtuală va deveni problematică pentru oameni şi cupluri. Va veni o zi în care vom putea să creăm legături emoţionale cu indivizi virtuali aproape perfecţi, cum ar fi vedete de la Hollywood sau modele profesioniste, cum e cazul cu Cinehackers. Putem, deja, construi castele şi locuri de vis cu oameni care arată destul de real, în jocul Second Life şi altele. Cum ar putea concura vreodată partenerii noştri în carne şi oase cu aşa ceva? Ne va mai satisface vreodată lumea reală? Adevărul trist este că s-ar putea să nu.

Fidelitatea, în principiu, este o metodă prin care se conservă liniile genetice şi se economisesc resursele în cadrul unui grup mic de oameni. Dar nu e posibil, oare, să fi rezistat conceptul ăsta atât de mult tocmai din cauză că nu s-a confruntat cu niciun obstacol serios? Multă lume e de părere că nu încalci normele de fidelitate, dacă te uiţi la un film porno. Dar ce ar spune oamenii despre sexul cu un robot uman?

Aud mereu de la prietenii mei că ei n-or să facă niciodată sex cu un robot. Când îi întreb de ce, nu îmi oferă niciodată un răspuns consistent, ci mai degrabă îmi spun că „nu mi se pare un lucru OK".

Chestia asta cu „nu mi se pare un lucru OK" reprezintă, de fapt, un concept numit Uncanny Valley, care a fost introdus acum 40 de ani de un profesor japonez, de la Institutul Tehnologic din Tokyo. Conform acestuia, roboţii cu aspect uman provoacă sentimente de repulsie la oameni.

Emma Cott de la The New York Times a scris recent un articol despre un producător de păpuși sexuale care pare să susțină teoria asta: „Creatorul păpuşii sexuale RealDoll spună că a vândut peste 5 000 de păpuşi personalizabile. în mărime reală, din 1996 şi până în prezent, la preţuri care variază între 5 000 şi 10 000 de dolari. Clienţii săi nu doar că pot să-şi aleagă forma trupului, culoarea pielii, a părului şi a ochilor… unul dintre aceştia i-a cerut producătorului un set personalizat de degete de la picioare."

Nu că plănuiesc să fac asta prea curând, dar, personal, mi se pare mult mai OK să am aşa-zise contacte sexuale extramaritale în ciberspaţiu, cu un program, decât în viaţa reală, cu un robot care îmi spune pe nume şi mă întreabă cum a fost ziua mea. Cred că nevastă-mea, la fel ca partenerii multor alţi oameni, e de aceeaşi părere cu mine. Tocmai din motivul ăsta, nu mă aştept ca sexul cu roboţii să devină un fenomen atât de larg răspândit ca sexul virtual, care e mult mai puţin complicat.

Orice s-ar întâmpla, vechile reguli ale fidelităţii se vor schimba radical. Nu pentru că oamenii ar fi cumva mai închişi sau mai deschişi la minte, ci pentru că tehnologiile care evoluează constant ne vor ispiti creierele cu secvenţe seducătoare de 1 şi 0.

Traducere: Mihai Niţă

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre ştiinţă şi tehnologie:
Cum va arăta sexul în 2050
Cum se dezvoltă realitatea augmentată pe realitatea din România
Vedetele de videochat te învață cum să fii anonim pe internet
De ce Facebook știe cu cine ai vrut să faci sex