FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Dat afară ca un McPuişor

Într-o încercare de a deraia locomotiva capitalistă, tipul ăsta se angajează pentru diverse lanţuri de restaurante fast-food şi apoi încearcă să scape de ele cât mai repede posibil.

Într-o încercare de a deraia locomotiva capitalistă, am hotărât să îmi petrec câteva luni din viaţă angajându-mă în joburi pentru diverse lanţuri de restaurante fast-food şi apoi încercând să scap de ele cât mai repede posibil, printr-o atitudine complet absurdă şi nerezonabilă la locul de muncă. Cel mai bun loc pentru a începe această odisee a distracţiilor juvenile şi a nesupunerii civice la cel mai jos nivel este nava mamă a restaurantelor de junk food, McDonald's, aşa că m-am dus dotat cu un arsenal de ticuri enervante, minciuni despre experienţa mea anterioară în McJoburi şi o nouă idee de burger, „The McNificent".

Publicitate

În prima zi la serviciu, am fost întâmpinat la tejghea de o tânără din Cehia. Nu venise de mult în Anglia, dar părea amabilă şi mi-a spus că treaba ei era să îmi răspundă la orice întrebare. „Tu Kayle eşti?", m-a întrebat, „Bineînţeles", am răspuns, oferindu-i mâna şi un zâmbet. „Tu lucrat mult timp la McDonald's înainte?", a întrebat. „Dintotdeauna", am spus. M-a condus în sala personalului şi mi-a spus să mă întorc după ce mă schimb în uniformă.

Când m-am întors mi-a făcut cunoştinţă cu şeful de tură şi cu asistenta de manager. Mi-am dat imediat seama că sunt genul de oameni care îşi iau prea în serios joburile. Le-am spus ce bine mă simt din nou în uniforma McDonald's şi am plecat spunându-le: "Ok, acum o să trec la o casă să mă refamiliarizez cu ele".

„Mai ştii cum funcţionează, nu?" a strigat şeful după mine. „Da, da, da" am strigat peste umăr.

Nu mai văzusem niciodată o casă de marcat de felul ăla şi m-am gândit că poate mă prind pe loc cum funcţionează. M-am uitat la rândul de feţe înfometate din faţa mea. „Cine urmează?" am strigat, uitându-mă direct la primul tip din coadă. În realitate am 24 de ani şi sunt din Brighton, dar pentru acest experiment am hotărât să vorbesc cu un accent american super lălăit cu toţi clienţii, dar cu vocea mea obişnuită cu colegii, în aşa fel încât să fie evident că mă prefac că am accent când iau comenzile.

„Hey welcome to McDonald's, ce fel de burgeri vă pot oferi azi?" am spus cu cea mai nesuferită voce pe care am auzit-o vreodată. Omul s-a uitat la mine şi a ezitat pentru un moment înainte de a comanda un meniu mare de 25 de lire şi un milkshake de căpşuni.

Publicitate

„Okey, hai să vedem…" am spus, uitându-mă la casa de marcat. Deşi m-am documentat puţin în privinţa modului în care funcţionează compania, habar n-aveam ce fac şi probabil că se vedea pe faţa mea. Colega mea cehă mi-a sărit însă în ajutor. Am întrebat-o cu vocea mea obişnuită cum pot înlocui o băutură obişnuită cu un shake. După ce mi-a aranjat comanda, m-am uitat din nou la tip şi am scheunat: „Face £4.49, vă rog, mulţmueeeesc", în americană. Mă distram singur de cât pot lungi mulţumesc-ul la fiecare client. Lungeam şi alte cuvinte, la întâmplare.

„Hey welcome to McDoooonaaaaaalds, ce fel de burgeri vă pot oferi astăăăăăzi?" am întrebat următorul portofel din rând apărut de după tejgheaua viselor la microunde. Am mai servit vreo două persoane înainte ca şeful de tură să mă cheme la el. Era un tip relativ tânăr, brunet, care vorbea cu o voce joasă şi incredibil de monotonă, aproape lipsită de orice expresivitate.

„Când un client se apropie de ghişeu, spune-i doar 'Hello, how are you?' cu voce normală, te rog. Felul în care tu îi întâmpini pe clienţi nu este ceea ce facem noi". Ne-am privit unul pe celălalt în linişte o secundă, în timp ce asistenta de manager turna nişte cartofi într-un plic de carton lângă noi.

„Ascultă," i-am spus. „A fost făcută o cercetare de piaţă importantă la începutul anului. Oamenii de ştiinţă au descoperit că, pentru că McDonald's este o companie americană, 95% din oameni se simt inconştient mai bine dacă şi angajaţii sunt americani."

Publicitate

Aici s-a decis să intervină şi asistenta de manager. Era o blondă sobră de 30 de ani care părea că şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă cu o cravaşă în mână.

„Poate că asta mergea în Filipine," s-a răstit la mine, „dar aici în UK spunem doar 'Hello, how are you?', OK?" Cu anii mei de experinţă la casele de marcat din Manila n-aveam de gând să stau să-mi zică altcineva ce să fac.

„E în regulă dacă tu aşa vrei să spun", am declarat. "Dar studiile au dovedit că propoziţia de întâmpinare pe care o folosesc eu este mult mai eficientă pentru că face oamenii să se întoarcă din nou şi din nou. Trebuie recitată cuvânt cu cuvânt – cu degetele mari în sus şi cu accent american – ca să producă rezultatul dorit. Exact aşa: 'Hey guys welcome to McDonald's, ce fel de burgeri vă pot oferi azi?' Dacă o schimbi vreun pic nu mai are nici un efect".

„Ascultă" a lătrat, în timp ce eu turuiam în acelaşi timp despre oameni de ştiinţă şi studii. "Ascultă… Kyle, ascultă" tot repeta, din ce în ce mai nervoasă. M-am oprit pentru un moment pentru a vedea ce-are de zis în apărarea ei. „Ăsta e restaurantul meu şi o să zici cum vreau eu!"

„OK, acum ascultă tu" am spus cu un ton serios şi autoritar. "Poate că tu nu ţi-ai făcut temele, dar eu mi le-am făcut şi n-o să permit să pierdem clienţi din cauza lipsei tale de cunoştiinţe. E foarte important să întâmpinăm clienţii exact în felul în care o fac eu".

Publicitate

Expresia de pe figura ei era nemiloasă. „Întoarce-te la casă" mi-a ordonat, exasperată. N-am mai zis nimic, pentru că nu voim să o enervez deja prea tare.

[Am aflat după aceea că a coborât în birou şi l-a sunat pe colegul meu de aparament Marcus, pe care îl trecusem ca 'fost manager' în secţiunea de recomandări din CV. Am verificat registrul de apeluri al telefonului lui şi era la câteva secunde după ce vorbisem cu ea. Evident că Marcus m-a recomandat călduros.]

M-am întors la treabă.

„Hey welcome to McDonald's, ce fel de burgeri vă putem oferi azi?" am spus, mai tare şi cu siguranţă mai articulat ca înainte. Restaurantul era din ce în ce mai plin şi în timp ce mai serveam câţiva oameni o puteai auzi pe asistenta de manager strigând „Hai băieţi!" la tipii de lângă grătare şi apoi „Mai repede, mai repede!".

Asta e o pretenţie nepotrivită pentru orice fiinţă umană, mai ales când tot ce le ceri să facă e să umfle mai repede contul bancar al unui capitalist. Aşa că am strigat din rărunchi „Hai băieţi" de la casă, din proprie iniţiativă. A venit la mine şi m-a întrebat dacă am numărat mărunţişul înainte de a-l pune în cutiile pentru monede din aparat.

„Nu, nu l-am numărat", am recunoscut. „Am încredere în voi".

„Să n-ai încredere în nimeni" a mârâit într-un fel aproape ameninţător.

„E nevoie să avem încredere" am zis. "În ce fel de lume am trăi dacă n-ar exista încrederea?" Nici măcar nu mi-a răspuns şi s-a îndreptat către grătare, aşa că am urmat-o deşi eram în mijlocul unei comenzi.

Publicitate

„Hei, azi o să facem un nou burger" am informat-o. "Se va numi 'the McNificent'. E foarte uşor de făcut. E de fapt un Big Mac, dar cu peşte, pui şi vită în el".

„Nu, putem face doar ce e în meniu", mi-a răspuns după câteva secunde.

„Noi făceam asta în Filipine" i-am zis. „Au devenit imediat foarte căutaţi acolo şi sunt uşor de făcut. Mă duc să le arăt băieţilor de la grătar cum să îi facă, după ce termin de luat comanda asta". Am plecat înainte să apuce să zică ceva, aşa că a ţipat de mai multe ori NU în urma mea.

„Face £4.49 vă rog, mulţumeeeesc" am privit clientul plecând cu tava încărcată. În timp ce următoarea persoană se apropia, am simţit că acela era momentul potrivit pentru a începe să fac reclamă noului meu produs pentru public.

„Hey welcome to McDonald's, ce fel de burgeri vă putem oferi azi?". Era un tip şaten peste 30 de ani. "Doriţi să încercaţi noul nostru burger McNificent? Nici măcar nu e în meniu!"

„Burger McNificent?" a zis el. „Da" am spus, „este ca un Big Mac, dar cu peşte, pui şi vită în el".

„Peşte şi pui ŞI vită?"

„Da, cu brânză şi pâine între ele. Are şi roşii".

Nu a vrut. Nu era reacţia imediată pe care o aşteptam şi mai mulţi clienţi la rând mi-au oferit acelaşi răspuns. Ştiam că e doar o chestiune de timp până când se va duce vorba despre burgerul meu, aşa că m-am gândit să mă duc la tipii de la grătare să le arăt cum să facă o smecherie d-asta. S-au oprit toţi şi se uitau la mine în timp ce mă apropiam. „Băieţi", am zis, „o să facem un nou burger azi. Se numeşte…"

Publicitate

Înainte să pot termina propoziţia, asistenta de manager a dat năvală, nervoasă că am plecat din nou de la casă.

„Ce crezi că faci aici?" m-a întrebat.

„Le arăt băieţilor cum să facă un McNificent" am răspuns, complet relaxat şi indiferent în faţa furiei ei evidente.

„Întoarce-te la casă" a urlat, gesticulând sălbatic.

„Nu o să dureze mult, doar le…"

„KYLE ÎNTOARCE-TE LA CASA TA!" Acum era deja atât de nervoasă că din când în când striga doar 'NU' atât de tare că toţi clienţii lăsau mâncarea jos şi se uitau către tejghea să vadă ce e cu toată gălăgia.

„Nu mă pot întoarce la casă" am explicat. "Dacă cineva comandă un McNificent? Tipii ăstia nu ştiu cum se face şi compania va părea penibil de ne-profesionistă. Asta vrei?"

„KYLE ÎNTOARCE-TE LA CASA TA, AŞTEAPTĂ OAMENII!" a zis.

„Tu ţii coada în loc" am spus. "Dacă n-ai fi venit aici şi nu te-ai fi băgat le-aş fi explicat deja şi m-aş fi putut întoarce la casa mea".

Asta pare să fi fost picătura care a umplut paharul. Ce s-a întâmplat în continuare a fost destul de bizar. A început să ţipe că cineva să sune la poliţie.

„SUNAŢI LA POLIŢIE! SUNAŢI LA POLIŢIE!" a strigat aşa de enervată, aşa de înnebunită că nu mai ştia ce face şi ce zice. Aş fi înţeles dacă mă concedia şi zece minute mai târziu eram încă acolo – OK, sună la poliţie. Dar să apelezi la oamenii legii în acest stadiu al conversaţiei, înainte să-mi ceară măcar să plec, părea o mişcare grăbită.

Publicitate

„Nu poţi chema poliţia din cauza unui burger nou", i-am explicat. „Mai ales din cauza unuia atât de delicios. O să creadă că eşti nebună".

„KYLE DACĂ NU TE ÎNTORCI SĂ PREIEI COMENZI VA TREBUI SĂ ÎŢI SPUN SĂ PLECI ACASĂ!"

„Dar eu încerc doar să vă ajut", am răspuns. „Imediat ce s-a auzit de McNificent în Filipine…"

„GATA ASTA A FOST! PLECI ACASĂ! EŞTI CONCEDIAT!" a explodat, vocea urcându-i la un volum pe care nu îl mai auzise nici ea probabil.

„Cum, s-a terminat?" am întrebat dezamăgit. „Eu încerc doar să vă ajut. Nu sunteţi încă gata pentru McViitor!"

„DOAR. PLEACĂ. ACASĂ. KYLE."

TOTAL TIMP ÎN SERVICIU: 53 MINUTE, 12 SECUNDE

Scările către vestiar păreau mai luminoase şi mai scurte faţă de drumul de la începutul zilei. Un sentiment de uşurare mi-a umplut inima, iar în timp ce tastam codul de securitate pentru a intra în sala personalului, am dat peste colega mea din Cehia care mânca un burger în pauza de masă.

„De ce-ai venit aici?" a întrebat, muşcând din senvişul ei la preţ special pentru angajaţi.

„Am fost dat afară" i-am zis.

„Ce?! Ce s-a întâmplat?"

„Doar că nu-s pregătiţi pentru McViitor", am repetat. „Nu sunt încă pregătiţi".

„Ce?"

„Da… Păi, mulţumesc de ajutor oricum", am spus. „Mi-a făcut plăcere să te cunosc".

Ştiţi ceva? Mă piş pe el de capitalism. Da – asta am zis. Deschide ochii şi o să începi să îţi dai seama că tot sistemul ăsta nu face decât să îi propulseze pe bogaţi în posturi de putere în care nu pot fi atinşi, iar ceilalţi sunt nevoiţi să se zbată în mocirla existenţială, în timp ce construiesc jacuzzi-uri pentru tipi cu burtă şi cabriolete. Nu ştiu ce părere aveţi voi, dar eu nu aşa văd paradisul.

Urmărește VICE pe Facebook