FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Dat afară ca un Starbou

O încercare de a deraia locomotiva capitalistă. Azi: haos la Starbucks.

Mai întâi, Kyle a reuşit să fie concediat într-un timp record de la McDonald’s, aşa că acum s-a dus să se angajeze la Starbucks. Mulţi dintre voi s-au luat de el data trecută pe motiv că, în vremurile astea de recesiune, poantele lui sunt ca şi cum ar mânca bani în faţa cuiva care locuieşte pe stradă, aşa că aşteptăm să vedem ce părere aveţi acum.

Era 12 fără cinci minute ziua când mi-a fost înmânat veselul şorţ Starbucks, pătat peste tot cu cafea şi lapte stătut. „Ăsta e singurul şorţ disponibil pe moment, se pare”, mi-a spus noua mea şefă, în timp ce scotocea prin grămezile de cutii cu lucruri din spatele magazinului. „Dar mâine o să ai cu siguranţă unul curat când îţi începi tura”.

Publicitate

N-a fost prea greu să obţin jobul. Compania asta e foarte dispusă să angajeze persoane care au experienţă anterioară la Starbucks, aşa că după ce am băgat cu entuziasm o minciună despre frappe-ul meu senzaţional şi îndemânarea la amestecat latte-uri, nici măcar nu mi-au mai cerut să completez formularul înainte să mă angajeze.

„Ok, păi o să fac cunoştinţă cu ceilalţi colegi înainte să intru în tură”, i-am zis șefei în timp ce terminam formalităţile de angajare. E o tipă înfiptă, peste 30 de ani, scundă şi brunetă, cu o privire în ochi care inspiră disciplină.

„Ok, mai am câteva lucruri de aranjat şi vin imedait după tine”, mi-a spus, iar eu am dat din cap aprobativ şi m-am dus la tejghea, gata de prima mea experienţă ca angajat Starbucks.

Se făcuse deja prânz şi cafeneaua era plină, aproape toate locurile erau ocupate şi fiecare şorţuleţ roşu Strbucks din sală muncea pe brânci încercând să facă faţă şirului nesfârşit de comenzi. În timp ce treceam la casier, toţi membrii staff-ului s-au uitat la mine. Dar înainte de a mă alătura echipei aveam ceva foarte important de explicat.

„Băieţi, puteţi să veniţi toţi încoace repede pentru o discuţie de grup?” le-am strigat noilor colegi pe deasupra vacarmului de comenzi. „Durează doar o secundă. Trebuie să vă spun ceva înainte să încep”. Păreau toţi confuzi, au ezitat pentru un moment, dar le-am făcut un semn de încurajare cu mâna să se apropie şi încet-încet au lăsat toţi ce făceau şi s-au strâns lângă mine.

Publicitate

„Salut la toată lumea, eu sunt Kyle. Asta este prima mea zi aici”, am anunţat, făcând contact vizual pe rând cu fiecare. „Trebuie să vă previn că sufăr de o problemă medicală care se numeşte blancofobie. Pe scurt, nu pot să ridic sau să manevrez nimic alb. Am o frică teribilă de culoarea asta şi încep să ţip şi să tremur incontrolabil dacă o ating”.

„O…kay”, a spus o fată, ezitând undeva între nerăbdare şi râs. „Nu e mare lucru”, i-am informat şi am plecat să o găsesc pe șefă. Ştergea frimiturile de pe o masă. M-a întrebat:

 - Ai făcut cunoştinţă cu toată lumea?

 - Da. Par să fie o gaşcă foarte harnică.

- Aici trebuie să fii harnic, ca să poţi ţine pasul, mi-a zis.

M-a condus în spatele magazinului şi mi-a arătat frigiderul enorm industrial unde e ţinut laptele de rezervă. M-a întrebat dacă pot să iau două sticle şi să le mut în frigiderele mai mici din spatele caselor de marcat.

 - Oh, nu pot să le ating.

 - Ăă, de ce?

 - Păi eu am blancofobie. Nu pot să ating nimic alb.

 - Nu poţi să atingi nimic alb?

 - Nu, nu pot să ating nimic alb, am repetat. Încep să ţip şi mă panichez.

S-a uitat consternată la mine.

 - Deci nu poţi să prepari băuturi?

- Ba pot să prepar băuturi foarte bine, am asigurat-o.

- Dar toate cănile sunt albe! Nu poţi să ridici nicio cană?,  a strigat.

 - Da, asta aşa e, nu o să pot atinge niciuna din cănile alea, am confirmat. Dar e ok, n-a fost o problemă când am lucrat pentru Starbucks în străinătate, trebuie doar să mă ajute colegii când e vorba de lucruri albe. O să se obişnuiască foarte repede.

Publicitate

- Poţi măcar să atingi biletele pe care le lipim ca să etichetăm băuturile comandate la pachet?

Arată-mi-le și îţi spun imediat, am sugerat.

Ne-am băgat din nou în spatele tejghelei, unde coada era acum lungă cât se putea. Toate locurile erau ocupate, iar pe uşă intrau în permanenţă alţi oameni. S-a aplecat sub tejghea şi a scos un teanc de stickere micuţe albe şi mi le-a întins. M-am tras înapoi şi am strigat „No way! Nu mă ating de ele!”.

Pentru un moment s-a lăsat o tăcere totală, în timp ce realiza ce spuneam.

- N-am auzit niciodată de blancofobie, a spus în cele din urmă.

- Nu e foarte comună. Eu n-am auzit decât de alte două persoane care o au. Sunt prietenii mei cei mai buni. Vorbim în fiecare zi pe internet.

- De ce nu iei asta, mi-a propus în cele din urmă şi mi-a întins o mătură de lemn şi un făraş negru. Mergi şi dă cu mătura în zona pentru clienţi mai întâi şi apoi o să-ţi găsesc ceva de făcut.

- Nicio problemă. Podeaua aia o să fie mai curată ca niciodată.

Hotărâsem să-mi aduc muzicuţa cu mine la muncă în prima zi. Muzica live la muzicuţă e exact ce-i lipseşte companiei ăsteia, după părerea mea. Am băgat mâna în buzunar şi am scos intrumentul meu lucios, în cheie Re.

În timp ce ocoleam coada ca să pun la loc scorţişoara, am luat o gură bună de aer şi am suflat dizarmonios în muzicuţă. Toată lumea din sală s-a oprit din vorbit şi s-a uitat la mine. Am luat o alta gură de aer şi am suflat din nou, de data asta timp de vreo zece secunde, făcând un zgomot şi mai enervant decât înainte.

Publicitate

Imediat ce am băgat muzicuţa la loc în buzunar, oamenii s-au întors încet la ce făceau înainte de performance-ul meu.

„Eu am făcut asta”, i-am spus unei doamne din rând pe lângă care treceam și am arătat spre brioşa pe care o avea în mână. A încercat să zâmbească forţat şi a întors privirea jenată. Mă aşteptam ca şefa să vină la mine şi să-mi explice că la Starbucks nu se încurajează cântatul tare şi prost la muzicuţă în timpul programului, dar nu s-a întâmplat nimic.

Mă tot învârteam în sus şi-n jos de vreo douăzeci de minute, fără să fi măturat nimic, când am hotărât că e momentul să aduc nişte idei proaspete în companie. Cu aşa de mulţi clienţi curgând pe uşă, Starbucks are ocazia să educe naţiunea, introducând noile mele „Adevăruri Starbucks ale zilei”.

M-am îndreptat către două femei de afaceri la costum şi le-am întrerupt conversaţia.

 - Îmi pare rău că vă deranjez, doamnelor, am minţit. Doriţi să auziţi Adevărul Zilei de la Starbucks?.

- Adevărul zilei de la Starbucks?, a reptat una din ele intrigată.

- Da. Compania noastră este din ce în ce mai îngrijorată de nivelul de inteligenţă în general al oamenilor din Marea Britanie, aşa că am introdus câteva Adevăruri ale zilei de la Starbucks, într-o încercare de a educa masele prin intermediul cofeinei, începând chiar aici cu Adevărurile Zilei de la Starbucks. Aţi dori să auziţi adevărul de astăzi?

- Hai spune, a oftat femeia. Iluminează-ne.

Publicitate

- Ok, deci . . . Adevărul Stabucks al zilei este… CĂMILELE NU VISEAZĂ!

 - Cămilele nu visează?, a repetat femeia.

- Da. Cămilele nu visează niciodată.

Habar n-am dacă visează sau nu cămilele şi mă îndoiesc că ştie cineva, cu excepţia cămilelor, dar încercaţi să dovediţi că visează.

- Cum naiba ştiţi asta?

- Păi… am început, am angajat un grup de oameni de ştiinţă la Starbucks, care lucrează direct pentu noi. Îşi dedică vieţile experimentelor nesfârşite, care în cele din urmă ajung Adevărurile zilei.

- Ce? Şi ei au descoperit că nu visează cămilele?.

- Exact.

- Nu văd cum au putut ei…

- E incredibil, nu-i aşa?, am întrerupt-o. Ei bine, acum ştiţi asta şi le puteţi spune şi prietenilor voştri. Vor fi uimiţi de cât de multe lucruri cunoaşteţi. Oricum, mulţumesc pentru timpul acordat şi să aveţi o după-amiază plăcută. Spuneţi-le şi altora ce aţi aflat la noi.

Am continuat în stilul ăsta cam douăzeci de minute. Am transmis „fapte" false şi inutile fiecărei persoane din cafenea şi am suflat din muzicuţă la fiecare masă. Erau atât de ocupaţi, încât şefa n-a avut timp să mă întrebe cum mă descurcam, mai ales că, din cauza blancofobiei mele, le lipsea un om la casa de marcat.

- Cum poate un cartof să trăiască 48 de ani?, m-a întrebat un tip enervat. Ar putrezi cu siguranţă în atâta timp.

- Aşa s-ar crede, nu?, am replicat.

- Ce tâmpeni. Cum poţi să-mi spui că liliecii înţeleg engleza şi să zici că ăsta e un adevăr demonstrat?, a obiectat o doamnă.

Publicitate

- Pentru că este, m-am apărat.

- Ok, whatever, lasă-mă în pace, a spus şi am auzit-o şoptind „cară-te” încet.

Am scos din nou muzicuţa şi am suflat cu putere. Mă plimbam prin Starbucks de vreo oră deja, cu şorţuleţul meu roşu, vorbind prostii cu clienţii, fără ca şefa să mă observe. Trebuia să-i atrag cumva atenţia.

M-am îndreptat către două fete spanioloaice care abia ocupaseră o masă liberă şi le-am întrebat dacă vor să-mi facă un favor. Le-am explicat că vreau să se ducă toate la şefă şi să îi spună că Adevărurile zilei de la Starbucks le-au schimbat viaţa.

M-am retras şi le-am privit cum se băgau jenate în faţa cozii, încercând să îi prindă privirea femeii. Imediat ce am văzut că încep să vorbească cu ea şi o ţin ocupată în timp ce comenzile se adună cu grămada, m-am cam speriat şi m-am ascuns în toaletă. Era deja prea mult şi pentru mine.

Când m-am întors un pic mai târziu, era deja în sală, mă căuta. I-am făcut semn cu mâna din partea celaltă a încăperii şi cum m-a văzut, s-a năpustit spre mine.

- Ce-ai vorbit cu fetele alea?

- Le-am spus despre adevărurile Starbucks ale zilei.

- Ce vrei să zici? Noi nu avem Adevărul Zilei, a scuipat spre mine.

- Ba avem. Am avut toată dupamiaza asta, am corectat-o.

- Ce le-ai spus oamenilor?.

- Tu ar trebui să ştii mai bine ca mine. Până la urmă tu eşti şefa, iar eu sunt abia în prima zi aici.

- Kyle, habar n-am despre ce vorbeşti.

- Adevărul zilei de la Starbucks, am insistat. Ştii, pentru a educa ţara cu ajutorul cofeinei.

Publicitate

- N-am auzit niciodată de aşa ceva, a strigat. Şi uită-te la podea, e murdară. Ai dat vreun pic cu mătura?

- Podeaua e ultima mea grijă. A trebuit să fac concert live de muzicuţă şi să le spun oamenilor adevărul zilei, am explicat cu răbdare.

- Ascultă Kyle, cred că e suficient pentru azi. Strânge-ţi lucrurile şi du-te acasă pentru restul zilei. Te vom suna mâine ca să-ţi spunem care e situaţia.

- Poftim? Vrei să plec chiar acum? Nu am stat decât o oră, am spus uimit.

- Ştiu, strânge-ţi lucrurile, voi discuta despre fobia ta şi despre treaba asta cu Adevărul zilei cu managerul pe zonă şi te voi suna mâine să-ţi spun ce a zis.

TOTAL TIMP ÎN SERVICIU: O ORĂ, DOUĂ MINUTE, 44 SECUNDE

M-am întors în camera din spate, mi-am strâns lucrurile şi n-am mai primit niciun semn de la ei niciodată.

_Anterior: [Dat afară ca un McPuişor C](http://www.vice.com/ro/read/dat-afara-ca-un-mcpuisor)itește mai multe:_
În viață trebuie să te decizi dacă vrei să fii bou sau erou
Cum reușește internetul să tranforme oamenii în niște cretini?
De ce tipii drăguți termină întotdeauna ultimii?