David Bowie mi-a furat albumul Suicide, așa că i-am furat capacele de roți de la limuzină

Legs și Joey Ramone cam în vremea în care are loc povestea de față. Fotografie de Tom Hearn.

[Nota editorului: Salutare! Ne face plăcere să vă întrerupem de la orice treabă aveți ca să vi-l prezentăm pe prietenul nostru Legs. Poate ați auzit de el – a scris o cărticică intitulată Te rog, ucide-mă, care e cea mai bună carte despre punk rock scrisă vreodată. Noisey a filmat ceva cu el acum câteva săptămâni și l-am convins să scrie ceva pentru noi. Distrați-vă!]

În strădania mea de a-mi reconstrui colecția de viniluri, umblam de curând printre rafturile unui magazinaș hipsteresc de discuri din Brooklyn, când am dat peste noul album al lui David Bowie, The Next Day. În ultima vreme mi-au plăcut câteva ciudățenii mai puțin cunoscute de-ale lui Bowie, așa că am hotărât să las dracului precauția și să-mi fac de cap. Am cumpărat discul.

Lucru dubios, pentru că nu-mi stă în fire să merg pe încredere când cumpăr discuri. Auzisem lucruri bune despre album și eram curios ce avea de zis un artist ca David Bowie la sfârșitul carierei sale sau – dacă zvonul că ar avea cancer e adevărat – sfârșitul vieții sale.

În timp ce plăteam discul, mi-am amintit de ce-a zis Mick Jagger despre Bowie: „Nu purta niciodată o pereche nouă de pantofi în fața lui.” Jagger voia să spună fie că Bowie era un hoț notoriu (de idei, trenduri și modă), fie că ar alerga imediat să și-i cumpere și să susțină că e mai șmecher decât tine și că el a dat startul curentului. Da, fii primul din cartier cu creastă roșie și cu platforme strălucitoare de douăzeci de centimetri!

Pe asta s-a bazat cariera lui Bowie, dar asta nu-l face mai puțin artist în cartea mea. A creat viitorul în fața ochilor noștri, chiar dacă părea un viitor din filme SF siropoase din anii '50. Cei mai tari oameni sunt aceia care fură inspirație de unde trebuie – era doar un pic caraghios că Bowie era atât de disperat după asta.

Prin 1976 sau 1977, am avut o întâlnire cu Bowie la clubul The Factory al lui Andy Warhol care a confirmat spusele lui Jagger. The Factory era uimitor. N-am mai fost în niciun loc în care termenul artă să fie chestionat, examinat, discutat și creat cu atâta pasiune. Mă împrietenisem cu Warhol după ce-i luasem interviu pentru revista PUNK. Îi aduceam mereu revistele noi să le critice ca un expert. Andy stătea la un birou, frunzărind ultimul număr al revistei și miorlăindu-se: „Ah, aveți atâtea idei grozave! Eu n-am idei deloc! Ce minunat, mi-ar plăcea să am și eu idei din astea!”

Nu mai știu cine mi-a spus că Bowie o să fie la Factory, dar când John Holmstrom, redactorul-șef al revistei, a auzit vestea, mi-a dat un reportofon și mi-a zis să nu mă întorc în bârlogul PUNK fără un interviu cu David Bowie.

Ce nu știam eu era că asta urma să fie a doua întâlnire a lui Bowie cu Warhol, după prima lor întâlnire dezastruoasă din 1971, când Bowie era la început. I-a cântat lui Warhol noul lui cântec, „Andy Warhol”, iar Andy n-a spus absolutnimic. Și-a scos doar aparatul Polaroid și i-a spus lui Bowie: „Îmi plac mult pantofii tăi!”

David a fost zdrobit. Dar în ziua aceea, în Factory, la jumătatea anilor '70, Bowie era un adevărat star rock 'n' roll. Se dovedise a fi o entitate comercială cu un statut comparabil cu al lui Warhol, un egal. Cum am spus, nu știam nimic despre asta în momentul acela.

O mulțime de oameni îl înconjura pe Bowie când acesta a intrat în Factory prin spate, unde îl aștepta Andy, înconjurat de propriii lui suporteri. Era mai mult ca un război între găști decât o întâlnire privată. Toți atârnăii se dădeau de ceasul morții să spună câte o replică genială care să rămână notată în cărțile de istorie. Sunt convins că Andy era ușurat să aibă atâția oameni în jur pentru că el rar avea ceva de spus.

Am așteptat lângă biroul recepționistei, în față, 45 de minute sau o oră, ca să iasă Bowie să-i pot cere interviul. A fost îngrozitor de plictisitor, pentru că toți tipii gay care lucrau pentru Andy erau prea importanți ca să vorbească cu mine. Snobii dracului. Am încercat să mă dau la singura fată de acolo, Katherine Guinness, moștenitoarea fabricii de bere Guinness, care a fost ușor amuzată de eforturile mele, dar n-a fost interesată. După cum am spus, plictisitor.

În aceeași zi, Marty Thau tocmai îmi dăduse noul disc Suicide pe care îl produsese. Abia așteptam să ajung la vreo fată acasă sau la Ramones pe 2nd Street ca să-l ascult, pentru că n-aveam un loc al meu, iar Holmstrom monopolizase stereo-ul din bârlog cu căcatul lui Lou Reed, Metal Machine Music, cel mai prost album din istoria sunetului.

În fine, Bowie a ieșit în sfârșit din camera din spate înconjurat de alaiul de fani, care păreau să se fi dublat ca număr între timp. În timp ce-și lua la revedere de la Warhol, m-am apropiat de el și i-am spus: „Domnule Bowie, ați fi disponibil să-mi acordați un interviu pentru PUNK…”

Fără să spună un cuvânt, Bowie a înhățat discul Suicide din mâinile mele și și-a continuat liniștit drumul pe hol, a intrat în lift, spre limuzina de jos, care urma să-l ducă spre alt eveniment. Nici măcar n-am avut timp să-i spun: „BĂI, NENOROCITULE, DĂ-MI ÎNAPOI DISCUL SUICIDE!”

Dar m-am răzbunat pe Bowie până la urmă. Câteva săptămâni mai târziu, a venit la CBGB cu Bianca Jagger, ceea ce n-a fost atât de ciudat. A fost ciudat că s-a întâmplat într-o noapte pe la mijlocul săptămânii în care cânta o trupă de căcat și singurele persoane prezente erau Cheetah Chrome, Joey Ramone, Robin Rothman și câțiva bețivi notorii.

„Ha, nu mai ești în Studio 54, nenorocitule,” m-am gândit în timp ce-i priveam pe David și pe Bianca cum treceau printre căcații de câine de pe jos. Apoi am ieșit afară și am furat capacele de roți de la limuzina lui. Nu mi-a ieșit prea bine, pentru că a doua zi am citit în New York Post că limuzina făcuse pană în drum spre casă.

Ceea ce-mi aduce aminte de recenzia mea la albumul nou al lui Bowie, The Next Day. E ok. E un album dublu și o parte e foarte plictisitoare, iar cealaltă e foarte bună. Nu știu care parte e care. Partea bună are un cântec despre o fată dintr-un orășel mic despre care nici lui nu-i vine să creadă că face pe șefa cu el. Mai are încă un cântec foarte marfă la care versurile sunt „bla, bla, bla”, pe care probabil l-a furat de la Iggy.

E drăguț să vezi că unele lucruri nu se schimbă niciodată. David, dacă citești asta, te rog dă-mi înapoi discul Suicide înainte să crăpi. Îmi place la nebunie!

Traducere: Oana Maria Zaharia