De ce clubbing-ul promovează un limbaj agresiv și violent

Muzica house s-a născut în comunitatea gay și a minorităților rasiale.Ieri, DJ-ul și producătorul german Hunee a scris următoarele:

Tweet-ul DJ-ului german m-a pus pe gânduri. De ce ne referim, atât scris cât și verbal, la scena muzicii electronice printr-un limbaj violent și un vocabular pe măsură?

Limbajul violenței reprezintă, pe scurt, tipul de limbaj de care ne folosim în situațiile violente, fie ele reale sau imaginare. E un vocabular care ne doare, un dicționar de termeni distructivi. Evident, violența e un concept mult prea complex ca să-l epuizez într-un articol, așa ca o să mă refer doar la felul în care limbajul și imaginile violente sunt folosite când vorbim de muzica electronică și cultura din jurul ei.

Hunee se referă la clișeele prin care ne exprimăm cu toții când vine vorba să descriem experiența noastră în club printr-un sistem rigid de comunicare cum sunt vorbele. Dintr-un motiv sau altul, noi ne descriem viata de noapte cu ajutorul unor termeni de natură distructiva sau agresivă : „Aseară eram mort, zob, vraiște, mumificat, împaiat, distrus, prăjit". Poate că așa am învatat că trebuie să vorbim despre acele stări. Poate pentru ca ne dorim cu toții să transcedem cotidianul atunci când ieșim în club, ne dorim o experiență nihilistă care să ne sustragă din viața de zi cu zi? Ieșim, ne îmbătăm, băgăm droguri, ne holbăm la lume, după care mergem acasă și bâiguim ceva despre moarte și distrugere, pentru că asta știm si pentru că asta ne dorim cu adevarat să experimentăm.

Limbajul violenței reprezintă un limbaj al puterii, adică al relațiilor de putere. DJ-ul care rupe este, efectiv, victorios. În orice caz, e mai tare decât ceilalți. Dar perspectiva asta asupra culturii muzicii electronice este distorsionată și dăunătoare. Sigur, orice DJ s-ar bucura să fie cel mai bun, dar cum totul e subiectiv pe lumea asta, nu ai cum să zici că unul va fi cel mai bun pentru eternitate. Niciun album nu e obiectiv mai bun ca altul, niciun DJ nu se poate lăuda cu o victorie totală. Când folosești cuvinte de genul ăsta, tot ce faci e să zici ceva de dragul de a o zice, să umpli limita de cuvinte la articolul tău.

E ironic că ni se spune și mulți chiar credem că viața de noapte, fie că vorbim de cea din cluburile hip din Marea Britanie, fie de cele din Ibiza, creează un sentiment de extaz și de comuniune între sudori. Nu e ăsta motivul pentru care visăm în fiecare zi la birou, cum suntem înapoi acolo, în înghesuiala aia din club? Vrem să depășim cotidianul, să depășim uzualul…să fim mai mari ca viața. Și iarăși am ajuns la limbajul violent, nu ai cum să-l eviți. Ce este mai mare ca viața? Moartea. Atât. Moartea. Nimic altceva.

Nascută din cenușa muzicii disco, cultura de club este fascinată de violență, de chestiile neplăcute și de putere. Producătorii au nevoie de un kick mai grav decât concurența, iar proprietarii caselor de discuri își botează prăvălia cu nume ca How to Kill Records, Death Waltz, Nasty Temper sau Fierce Animal Recordings (FRCNML). Toți își doresc să cucerească breasla, s-o supună și, în ultimă instanță, să fie încoronați ca liderii absoluți.

Limbajul violent e folosit mai degrabă de fațadă, dar el normalizeză violența, chit că n-o face intenționat. Dacă vorbim despre ea așa, devine ceva acceptat, și nu ceva care sfidează limitele de bun simț ale vieții în societate. Relaționăm cu ea așa și pentru că, din fericire, pentru mulți dintre noi violența reprezintă doar o abstractizare care ne colorează viața, cu care nu avem un contact real niciodată. Vedem imagini oribile în ziare și la televizor, dar noi nu am mai văzut o smardoială reală din curtea școlii.

Atunci de ce vorbim în termenii ăștia violenți, că doar n-o facem doar de dragul șocului și groazei, tipice limbajului adolescentin. Eu cred că faza e legată de evoluția muzicii electronice. Dacă te gândești la evoluția muzicii house, de la începuturile ei și până astăzi, o să vezi că ea era inițial ascultată și susținută cultural de către minorități (negri, portoricani sau homosexuali), apoi a cooptat un public alb și hetero. Asta e evident pentru oricine știe istoria muzicii electronice. Limbajul ăsta violent are un caracter violent foarte macho și hetero. E ca un șut în față, e agresivitatea unor bărbați frustrați care își externalizează dracii prin singurul mod pe care-l știu, prin limbaj, discurs și scriere. Cum muzica house a devenit una pentru albi hetero și limbajul prin care o descriem a devenit unul al puterii și agresivității.

Cand spui ca un omoară, sparge sau rupe publicul, după cum declară Hunee, ai de-a face cu o încercare aproape imposibilă de a găsi un limbaj care să descrie întrucâtva experiența traită în club. În acest proces nu te poți agăța de vreun eveniment cultural despre care să știe foarte multă lume sau de vreun lirism al situației. De aceea pare greu să scrii despre muzică electronică. Lucrurile sunt simple: piesele se scot pe banda, DJ-ii pun muzica. Dupa care ies alte piese și alți DJ-i pun muzică. Din când în când, un DJ spune ceva greșit și se scrie o zi - două despre asta, apoi totul revine la normal. Nu mă plâng. Asta e realitatea. Dar când întampinăm ceva senzațional, avem nevoie de un limbaj pe masură, un limbaj care poate înfățișa viața cu ajutorul unor elemente care îi depășesc sfera.

Totuși, DJ-ii nu omoară pe nimeni. Se găsesc nenumarate seturi care nu sparg sau rup nimic. Dar așa spunem, pentru că așa ne-am dezvoltat limbajul. Scopul lui Hunee e unul nobil și constă în inițierea unei căutări. Dincolo de limbajul violent, trebuie să existe și o alta schemă lingvistică, una mai potrivită bucuriei pe care o trăim în cluburi. Să sperăm că direcția se va dovedi fructuoasă. Hai să nu mai moară nimeni, hai să trăim cu toții!

Traducere: Andrei Iorga

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre muzică electronică:
Zece documentare despre muzică electronică pe care probabil nu le-ai văzut încă
Ibiza e făcută de râs de 19 artiști de muzică electronică din Barcelona
Orașe din România care ar fi perfecte ca titluri de albume de muzică electronică