FYI.

This story is over 5 years old.

reset romania

Părinți din România mi-au povestit de ce s-au obișnuit să dea șpagă pentru copiii lor

N-o să uit niciodată prima oară când m-am dus la un doctor de stat cu o sută de lei în buzunar.

Foto de Gunnar Wrobel via Flickr

N-o să uit niciodată prima oară când m-am dus singură la un doctor de stat. Aveam 18 ani și mi se explicase că trebuie să mă duc cu bani la mine, așa că aruncasem o bancnotă de o sută de lei în buzunar, pe care însă încercam să îmi imaginez cum o să o strecor în buzunarul doctorului. Mă gândeam să dau noroc cu el și să palmez bancnota, ca-n filme, sau să i-o arunc în buzunar când nu vede.

Apoi cineva din familie, cu care m-am întâlnit la cabinet, m-a întrebat cu șoc și groază: „Adică ai venit cu banii, fără plic?"

Publicitate

Iar finalul consultației a venit cu genul ăla de dialog penibil: „Ceva pentru dumneavoastră." „Nu, nu, vă rog." „Insist." „Nu, serios, nu vă deranjați", pentru ca, în final, banii să alunece fin în buzunar, cu tot cu plicul achiziționat cu jumătate de oră înainte.

Mi-am jurat că n-o să mai dau niciodată nicio șpagă și nicio atenție. Nu fusesem educată să dau, nu știam ce înseamnă asta, iar la mine în familie problema s-a pus clar de la început: „Dacă nu treci clasa sau examenele, baftă. Noi n-o să dăm nicio șpagă pentru prostia ta." De-asta m-am gândit să discut cu niște părinți din România care au dat șpagă pentru copiii lor, ca să aflu ce-au simțit ei în acele momente.

Mă așteptam să dau peste oameni care sunt doar niște victime inocente ale sistemului care îți impune să-i dai cuiva cadouri pentru ca puștiul tău să fie OK. Dar am dat de ceva nițel mai tulburător.

De la maternitate până la facultate, părinții se scobesc în buzunare constant pentru copiii lor, dar puțini protestează cu adevărat. În mintea lor, șpaga nu are nicio treabă cu „mica atenție", care-i chiar binevenită, dacă îi ajută să rezolve niște probleme care n-ar apărea într-un sistem normal.

Prin numele de de cod „atenție", sistemul merge înainte liniștit, ca un mecanism fin uns, în care nimeni nu-și pune problema să nu dea și nimeni nu-și pune problema să nu primească. Un părinte a rezumat lucrurile cel mai simplu: e o lege nescrisă care se perpetuează.

Publicitate

Se știe că atențiile merg la suflet. Foto de MattysFlicks via Flickr

VICE: Când a fost ultima oară când a trebuit să oferi o atenție pentru binele copilului?
Constantin, 38 de ani: Anul trecut în noiembrie, copilul a spus: „Au, au, mă doare". Așa că am mers aici la noi la spital. Chirurgii au spus că nu e de operat, dar e posibil să se inflameze. Am plecat cu el de acolo confuz. I-am spus lu' doamna doctor, ce facem, îl operăm, dar m-a lăsat pe mine să aleg. N-a zis dacă e de operat sau nu.

La noi nimeni nu-și asumă nimic, să zici, asta e, te doare capu', îți tai capu și-ți pui altul. Toți se feresc să ia o decizie. Copilul a stat trei zile în spital și nu ne-a spus nimeni concret de ce îl doare. E apendicită, nu e apendicită. M-am dus mai hotărât și-am zis: „Doamnă, ce facem, îl operăm sau nu?" Dacă vreți îl operăm, dacă nu, nu. Am plecat de acolo tot nelămuriți și nevindecați. Nu ni s-a cerut în mod direct să cotizăm, dar știi cum e, unde te duci, dai. Dacă are buzunarul mai larg, pui acolo.

De unde știai cât e tariful?
Un asistent, un infirmier, vine și îți spune – de fapt, îl întrebi „cât mă costă?". Te duci acolo, îi dai o atenție, îl vezi cu buzunarul larg, pui acolo ceva. Dar problema nu e că dai. Nu e normal, dar la noi se moștenește chestia asta.

Dar care e problema?
Problema e că nu s-a schimbat nici atitudinea. Până la urmă, când ești mulțumit, vine instalatorul și nu știu ce-ți face, și îți da factura, atâta a făcut lucrarea, și ești mulțumit, îi dai, ori o sticlă de vin, ori un pachet de țigări sau 20 de lei. De plăcere îi dai. Și aici la fel. Dar nu s-a schimbat atitudinea. Poate n-oi fi dat cât a trebuit… N-a fost nicio schimbare. Să fi zis măcar: mai dă trei sute de lei și îți zic ce are copilul. Nu e un lucru rău, nu se cheamă neapărat corupție că ai oferit. Problemă e că oferi și nu primești.

Publicitate

Și dacă nu îți permiteai să dai?
Păi eu am dat și nu s-a schimbat, d-apăi dacă nu dădeam, ce să mai?

Foto de Colin Brown via Flickr

VICE: Cum e cu atențiile la școală?
Monica, 43 de ani: Se da șpagă, de ce să nu spunem adevărul. Ca să fii cel mai bun din clasă, trebuie să dai o atenție, la doamna învățătoare, la dirigintă, mai mergem la doamna directoare. Se dă șpagă la orice nivel. De la femeia de serviciu la directoare. Corupția nu e doar la un nivel mare, la noi în România e lege.

Crezi că există vreo rezolvare pentru problemele astea?
Transparența. Părinții sunt chemați la ședință doar că să asculte. Dacă ai spus ceva sau ai încercat să îți arăți o nemulțumire, vin direct repercusiuni asupra copilului. Și astea se rezolvă cu un cadou după aia. În plus, sunt cumetrii. Directoarea a adus-o pe cumnata, pe fina, pe soacra. Așa e în școli. Ca în toate instituțiile de stat.

Ce atenții se dau?
Atențiile sunt indirecte. Nu se predă la ore ce trebuie, atunci trebuie să faci meditații. Te duci la școală și profesoara spune: știți, copilul dumneavoastră nu se descurcă, trebuie ajutat. Copilul meu e a cincea, n-are meditator care să-i explice cu două lecții înainte, la clasă nu știe despre ce se vorbește. Nu e mită pe față, nu-s atât de tâmpiți să pună mâna pe bani.

Părinții propun sume fabuloase, excursii în străinătate pentru doamna învățătoare. Cea mai mare corupție e la clasele mici, pentru a intra la o anumită învățătoare, se dă șpagă la directoare. Plus parfumuri, genți de piele și alte chestii.

Publicitate

Dacă părintele nu poate să participe la scenariul ăsta?
Copilul e marginalizat.

Cum te simți ca părinte în situația asta?
Ca Don Quijote cu morile de vânt.

VICE: Când a fost ultima oară când a trebuit să oferi o atenție pentru binele copilului?
Alina, 28 de ani: Am dat șpagă - nu șpagă, atenții – la grădiniță de stat, unde nu sunt camere și n-ai de unde să știi cum se poartă cu copilul. În fiecare lună am dat câte o sută de lei la fiecare educatoare și câte 50 de lei la fiecare îngrijitoare ca să mă asigur că n-or să-l lase pe acolo să facă foamea. Nu aveam nicio certitudine că se poartă mai bine, cred că până la urmă am făcut-o pentru că face parte din cultura noastră de a oferi o atenție cu speranța de a primi servicii nu de calitate, ci servicii normale. Practic, nu mi s-a cerut.

De ce te-ai gândit tocmai la soluția asta?
Eu cred că e normal să primești atenții. Nu mi se pare normal ca după ce dau atenția să mai aibă și alte așteptări. Dacă sunt mulțumită, îți dau bacșiș, dar nu „îți dau 50 de lei ca să te porți mai bine". Am crescut în epoci diferite și e greu să scăpam de chestia asta.

VICE: Când a fost ultima oară când a trebuit să oferi o atenție pentru binele copilului?
Diana, 45 de ani: Ca să înscriem copilul la școală, a trebuit să dăm o atenție. Se practică chestia asta, de la acel mult blamat fond al clasei până la chestii de gen „se termină anul, începem anul, să vedem ce cumpărăm". Toată lumea trebuie să aibă clasă ultradotată și normal că școala nu-și permite, așa că până la urmă cotizăm noi, părinții, ca sa cumpărăm calculatoare și draperii. Cadrele didactice sunt destul de reținute, dar e suficient ca cineva din colectivul de părinți să stârnească discuția, ca apoi toată masa să spună, sigur, facem așa. În rest e o aprobare tacită din partea cadrelor didactice. Parcă sunt niște legi nescrise care se perpetuează.

Publicitate

Foto de Images Money via Flickr

VICE: Cum te-ai simțit ultima oară când a trebuit să dai o atenție pentru binele copilului tău?
Alina, 53 de ani: În spitale este o practică, în condițiile în care sunt plătiți cum sunt plătiți. Când copilul tău are o boală și nu știi de unde să o apuci, în disperare de cauză faci orice.

Când copilul s-a îmbolnăvit, banii au fost dați pe post de recompensă, nu ca să îl bage în seamă. Am ajuns la medicul respectiv, i s-au dat să se facă niște analize, s-a confirmat diagnosticul cu care venise, s-a discutat ce urmează să se facă. Atunci, pentru că găsisem capătul firului, a urmat recompensa.

Ți se pare firească „recompensa"?
În condiții normale, nu ar trebui să existe. Oamenii capabili din spitale, care fac foarte multe și ajută mulți oameni, ar trebui să fie plătiți pe măsură. Și atunci n-ar mai exista recompensa.

De unde crezi că vine mentalitatea asta?
De pe vremea când trebuia să bagi ceva în buzunar la medic ca să se uite la tine, înainte de '89. Când m-am internat să nasc, a trebuit ca tata să discute cu medicul și să cotizeze ca să se uite un medic la mine. Și asta s-a împământenit. Dar acum s-a transformat în recompensă. Mi se pare un progres.

Cum ar trebui să își educe părinții copiii pentru ca practica asta să dispară?
Într-o lume normală, înveți copilul că oamenii sunt plătiți pentru ceea ce fac, că salariul lor e recompensă pentru ceea ce fac. Într-o lume normală. La noi nu e o lume normală. Dar când ești disperat și cineva îți oferă un capăt de ață pe firul căruia poți să rezolvi problema cu copilul tău, simți nevoia să recompensezi pentru că știi că povestea ta va avea un final fericit pentru copilul tău.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre părinți:
Cum e să te muţi de la părinţi, în România, când faci facultatea în orașul natal
Cum e când locuiești cu părinții la douăzeci și ceva de ani
Am vorbit cu niște oameni care-ți pot fi părinți și au venit să petreacă la Electric Castle