O să zici „Mamă, ce subiect plicticos, arta!", dar fii atent aici: acum două săptămâni, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, ăla de la mama naibii, din spatele Casei Poporului, unde n-ajunge nici un autobuz direct din centru, s-au deschis cinci expoziţii noi. Una dintre ele, numită „Shrinking Cities" sau, pe limba noastră, „Oraşe româneşti în declin", nu e deloc plicticoasă, ba chiar îţi arată cum se duce dracului ţara.

Ideea n-a apărut peste noapte, ci de la rezultatul muncii de cercetare a curatoarei Ilinca Păun Constantinescu pentru teza ei de doctorat, la care a lucrat, pe partea de foto, în 60 de orașe din țară, cu soţul ei, artistul Tudor Constantinescu. Da, ştiu, e un şoc, artiştii fac şi cercetare, nu doar pictează un pătrat negru pe o pânză albă ca să spui că ai fi putut şi tu să faci asta. De fapt, întreaga expoziţie pleacă de la cercetarea „Shrinking Cities" şi găzduieşte şi alţi artişti şi fotografi. De doi dintre ei sigur ai auzit, Ioana Cârlig şi Marin Raica, sau măcar de imaginile lor prinse în seria „Postindustrial Stories", care au făcut înconjurul netului, ba chiar au fost premiate şi de LensCulture, anul ăsta.

O parte dintre imaginile celor doi au intrat în expoziţia asta amplă despre decăderea provinciei, alături de lucrări de Ion Barbu, instalaţii de Tudor Constantinescu şi ideilagram, video de Mihai Sima, Andreea Iancu, Raluca Sabău, un documentar de Alexandru Balc şi unul de Teodora Ana Mihai. În fine, mulţi, găseşti lista completă şi toate detaliile aici.

De Paşti, am trecut prin oraşul de baştină, după unşpe ani de locuit în Bucureşti, şi am văzut întreaga documentare fotografică şi video, din expoziţia care ocupă jumătate din etajul al treilea al MNAC, cu alţi ochi.

Micşorarea oraşelor, mai ales a celor în care, pe vremuri, exista o industrie - aia comunistă, pe care o ştim cu toţii -, e o realitate cruntă. În expoziţie, există şi o hartă care-ţi arată oraşele ce-au pierdut locuitori versus cele în care au migrat orăşenii din localităţile mai mici, şi una în care poţi să înfigi singur săgeata în oraşul în care te-ai mutat tu.

Adevărul e că, în oraşul meu de baştină, care număra, acum vreo zece ani, în jur de 60 de mii locuitori, mai sunt vreo 49 de mii. Cam o mie de oameni care-au plecat în fiecare an, unul după altul. Unii la studii, alţii afară din ţară. În liceu, eram opt băieţi. Unul e dentist în Marea Britanie, unul e kinetoterapeut în Sudul Franţei, tot în Franţa s-au mai mutat doi dintre ei, doi au rămas în oraş, eu în Bucureşti, iar ultimul… în fine, aia-i altă poveste, a ajuns într-un spital de nebuni.

Însă în cele două zile în care-am făcut turul oraşului de trei ori în două ore, am văzut mai mult oameni trecuţi de 50 ani, mai rar oameni mai tineri, şi mulţi liceeni. Nici nu e de mirare. Cea mai mare fabrică din târg, privatizată după Revoluţie, mai numără câteva sute de angajaţi din cele vreo 20 de mii de la începutul anilor '90, mai e o fabrică de confecţii, iar celelalte, una de abrazive şi una producătoare de ţesături şi alte textile, sunt într-o cruntă paragină. Mai era o fabrică de echipamente pneumatice şi automatizări, cred că a sucombat prin 2011.

Încerc să-nţeleg din ce mai trăiesc oamenii şi nu reuşesc să pricep. Ai zice că lumea face bani din păcănele şi pariuri sportive, căci oraşul geme de aşa ceva. În rest, geme târgul de chioşcuri, farmacii şi… cam pe-aici se închide cercul, cel puţin după ce termini de numărat cârciumile. AH, şi să nu uit, probabil că printre cele mai înfloritoare afaceri sunt cele ale firmelor de transport care vând bilete de autocar celor care vor să plece, fac coletărie şi intermediază transferuri de bani. Dintr-o dată, vezi cum răsar noi firme de transport, precum asta, din cadrul ăsta rupt de mine, EuroFratello, cu nume mai degrabă ironice.

Oraşul n-a fost niciodată dezvoltat din punct de vedere cultural, deci nici măcar aici n-are ce să-ţi ofere ceva. Iar la capitolul educaţie, nu e ca şi când n-am şti cum arată rezultatele la Bac din ultimii ani. Serios, la ce te-ai mai întoarce „acasă"?

E fix ca-n descrierea proiectului celor doi fotografi, e o depresie comună, la nivel orăşenesc. Lumea începe să regrete comunismul, amintindu-şi doar de locuri de muncă şi de locuinţe, uitând anii de foame cronică dinainte de căderea lui Ceauşescu, investitori nu există, ba lipseşte complet interesul, căci politicienii locali sunt puşi pe supt bugetele prin contracte dubioase. Cei care pleacă nu îşi propun să se mai întoarcă, iar cei care rămân sunt resemnaţi.

E un sentiment generalizat de tristeţe pe care-l preiei la rândul tău şi cu care te-ntorci în oraşul tău mare, la viaţa ta mult mai confortabilă, care-ţi permite să uiţi de cât de nasoală a ajuns România în ansamblul ei, dincolo de cele câteva oraşe mari şi relativ prospere.

În altă ordine de idei, fă-ţi nişte timp liber şi treci pe la MNAC. Şi celelalte expoziţii sunt bune, dar merită să te duci fie şi pentru asta, o să vezi că arta implică şi mult cercetare şi documentare, nu doar artişti boemi care trag linii colorate din care nu pricepi nimic.

Vezi și alte fotografii de la expoziție:

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și despre alte orașe fantomă:
Nimeni nu vrea să locuiască în oraşul arctic Vorkuta
Cel mai împuțit oraş sexual al Japoniei e pe moarte
Cum e să-ți faci vacanța la Cernobîl