Cetățeni, iarăși s-a înflăcărat lumea pe internet. Pumni s-au scuturat în aer. Mâini s-au pus în șold și încruntări s-au aruncat spre ecran. Adică ce se întâmplă absolut mereu pe internet. De data asta, povestea e telenovelă de lux.

O fată care s-a distrat în Centrul Vechi din București a avut proasta inspirație să ia un taximetrist dubios. Taximetristul dubios a dus-o într-un loc dubios pentru niște tentativă de viol și reușită de tâlhărie. Animalul a fost prins și povestea a ajuns pe net, ca să înțeleagă lumea care-s pericolele nocturne ale vieții în România și că lucrurile astea se întâmplă și sunt oribile.

Apoi s-a târât din văgăuni băiatul ăsta, vestitul bloggăr Piticu, care a avut o părere exact cum ți-ai imagina că ar avea un băiat cu fața lui: că aia și-o căuta. Clar avea chef de sexică, i-a zis chestii taximetristului, l-a întărâtat ea. Știți voi, clasicul discurs retard de învinovățit victima. După care internetul a făcut poc și toată lumea a început să se simtă ofensată de părerea omului ăsta, de care pariez că n-ați auzit în viața voastră, și să scrie epistole despre cum ăsta n-are dreptate, folosind argumente pe care toți oamenii cu bun simț le știu deja și nu au nevoie să le audă.

Sunt atât de mulți oameni cu păreri greșite în univers, de ce tocmai pe a ăstuia o băgăm în seamă? Chiar acum, cineva la spitalul 9 se crede Napoleon. De ce nu se duce internetul să-i țipe ăluia că îi insultă cunoștințele despre istorie cu afirmațiile lui? Pentru că, spre diferență de ăla, Piticu e bloggăr vestit. Asta e descrierea lui profesională, trebuie să însemne ceva, nu? Ca să înțelegi ce înseamnă, trebuie să ne întoarcem în anticul an 2006 sau gen.

Ah, 2006! Dubstepul era încă o chestie, oamenii se agățau pe Yahoo Messenger și singurul loc în care țărăncile își puneau pozele din oglindă se chema HI5. Era un mare obicei pe atunci, în România, să te prefaci că fenomene internaționale se întâmplă și aici. Pe atunci abia se împământeneau petrecerile de Halloween și romgleza la muncă. Iar pe la americani apăruse un fenomen nou: bloggingul - oameni din diferite domenii care-și țineau un fel de jurnal deschis. Povestioare din lumile lor, pe care orice curios de pe internet le poate vedea. Se vorbea mult în mass-media despre blogging, pentru că așa e mass-media: orice lucru nou e automat interesant.

La noi, oamenii care aveau ceva de zis, încă nu aveau adresă de e-mail. Pentru că așa sunt românii, mai înapoiați. Așa că o gașcă de băieți absolut normali au simțit că domeniul ăsta e ceva care crește și s-au băgat. Nu că ar avea ceva de spus sau ar ști să scrie. Ci că erau niște băieți vag pasionați de tehnologie, care au văzut ceva nou și au simțit că e o oportunitate. Dacă era 1996, își cumpărau pager. De aici a început un fenomen ce pe internetul românesc e cunoscut ca „marea labă-n cerc"

Băieții ăștia au început să scrie de zor, chit că nu-i citea mai nimeni. Vreo cinci dintre ei săreau de o mie de unici pe zi. Iar unicii erau niște băieți la fel de lipsiți de talent ca și ei, care voiau la rândul lor o mie de unici pe zi, dar se treziseră prea târziu. Mulți își pompau traficul artificial, cu unici care-s doar pe hârtie. Hei, e românește. Și ziarele falsifică audiența uneori. Așa a apărut secta asta ciudată de oameni care scriu despre nimic, apoi își dau link unul altuia, să-și dea cu părerea fiecare despre nimicul celuilalt. Și multe articole despre blogging. Ba chiar au început să se și premieze unii pe alții, ca să atragă atenția asupra fenomenului. Să creadă lumea că e o nouă formă de exprimare sau de jurnalism, sau de literatură sau ce naiba o fi, pentru că nimeni nu știa clar de ce există o mie de bloggări care scriu despre blogging și se citesc unul pe altul.

După care au apărut bugetele de publicitate ale firmelor internaționale. Acolo, mereu, în alte țări, era o feliuță mică și pentru bloggeri. Că așa dădea bine la orice ai vinde, să ai și o feliuță pentru internet. Era nou și fresh atunci să te promovezi pe internet. Atât publicitarul cât și clientul se frecau pe burtă că s-au gândit la asemenea ghidușie, destul de ieftină. Brusc brandul părea tânăr și trendy. Era pe internet. Cum departamentul de marketing căuta bloggeri și ăștia erau acolo și aveau unicii pe zi, pentru că se poziționaseră de la început, soluția pentru a fi toată lumea fericită a devenit evidentă.

Și așa a apărut tagma de bloggări A-list. Băieți exact ca tipul care instalează Windowsul prin cartier pe 50 de lei și miroase ciudat, care au avut inspirația să-și cumpere site când trebuia. Oameni cu un public format doar din IP-uri fantomă și alți bloggeri mai șomeri decât ei care nu s-au prins cum să-ți bagi unici fantomă ca să creadă publicitarii că ai trafic. Oameni care vând bannere la ei pe site cu o sută de euro pe lună.

Iar departamentele de marketing cumpără. Pentru că e pe internet și dă bine la ăia bătrâni, care nu înțeleg internetul, dar știu că o prezență acolo e necesară. Și ei aprobă bugetele. Genul ăla de șărlătănie clasică în care niște oameni cu bani cumpără un produs pe care nu-l înțeleg, dar de care au auzit că au nevoie: publicitate la bloggări. Articole plătite care să le ridice rank-ul site-ului prin linkuri, fără să conteze prea tare cine e ăla care scrie și de ce. Așa au ajuns dubioși ca Piticu, Chinezu, Visurât, Adrian Ciubotaru și alții să fie invitați la evenimente din care nu înțeleg nimic, ca să-și dea cu părerea la ei pe site și să se înregistreze linkul în motoarele de căutare.

Pentru că nu este un formator de opinie. Blogurile de gen, astea comerciale, cu publicitate la chiloți comestibili, țigara electronică, creme homeopate și Roșia Montană (da, Piticu a făcut reclamă și la RMGC), nu au un public de oameni care citesc opinii. Sunt doar o afacere de vândut linkuri contra bani mici. Un spam fără valoare literară, fără idei și opinii. A unor oameni care învârt de două ori mai mulți bani decât ăla urât mirositor care instalează Windows în cartier, dar în esență sunt aceeași persoană cu același miros, doar mai mult noroc.

Sigur, ce a spus el e insultător pentru femei și pentru orice tip de victimă. Sigur, chiar și dacă ar avea dreptate, prin absurd, în 99% dintre cazuri, faptul că are tupeul să presupună ce s-a întâmplat în taxiul ăla, pentru că știe el cum funcționează femeile, denotă un grad de mârlănie de care i-ar fi rușine și celui mai nespălat tractorist.

Dar nu este un formator de opinie. E doar un vânzător de linkuri. Părerea lui e tot atât de relevantă în societate ca și a ăluia care vinde flori la colțul străzii. Sau a nebunului care se crede Napoleon. Iar singurul motiv pentru care simți nevoia să îi spui că greșește e că ai impresia că e un om pe care îl ascultă cineva. Pe bune, chiar nu e. Fă ce ai face și dacă ai auzi părerea lui de la un boschetar. Ridică din umeri și mergi mai departe. E dreptul lui să spună tâmpenii acolo, în anonimitatea lui e ok. Nu îl ascultă nimeni. Doar ai avut tu impresia, un minut, că îl ascultă cineva, pentru că nu știai cum funcționează internetul. Acum știi. Ridică din umeri și mergi mai departe. E doar un nimeni cu o părere stupidă.

Mai citește și despre alți oameni deosebiți:
Sabina, fata cu bentiţă tricoloră, este un nonsubiect Lupta tuciuriului de la Epic Show cu religia Dragă Lucian Mîndruță, între 45 și 50 de ani