De ce merită să te muți la țară și să-ți bagi picioarele-n oraș

În mod sigur, oricine-a locuit într-un jeg de oraș a visat la asta măcar o dată: n-ar fi mai bine, mai ușor, mai calm, dacă ne-am băga picioarele-n tot și-am alege o viață mai liniștită, la mama naibii?

Dar cum e pentru oamenii care chiar fac asta? Care-i realitatea lor: singurătate sufocantă sau liniște împăcată? Am rugat niște scriitori care au renunțat la viața la oraș pe la 20-30 de ani, să ne spună cum le-a fost.

Amy Liptrot, 34: „Pământul ăsta, cu stânci înalte, vânturi aspre și mări puternice, e-al meu".

M-am mutat în Orkney, arhipelagul din nordul Scoției unde am crescut, din motive mai degrabă pragmatice decât idealiste. Viața mea din Londra se dusese pe panta plictisitoare a alcoolismului. După ani de zile în care am încercat să țin sub control cât beau sau să renunț complet, mi-am dat demisia ca să mă înscriu într-un program de dezalcoolizare. După trei luni, când s-a terminat, eram șomeră și fragilă. Când m-am întors în Orkney, credeam c-o să fie pentru câteva săptămâni, mi-am lăsat lucrurile în mansarda unui prieten. Au rămas acolo trei ani.

O vreme l-am ajutat pe tata cu treburile pe la fermă: reparatul pereților din piatră și asistență la fătatul oilor. Apoi, am prins pe neașteptate un job la Societatea Regală pentru Protejarea Păsărilor, să urmăresc toată noaptea o pasăre rară, cristeiul. Am început să înot în mare. Cu cât trecea mai mult timp, cu-atât știam mai bine și-mi plăceau mai mult fazele lunii și mareele, păsările, schimbările vremii și folclorul local. Mai important, pentru că mă plictiseam și mi-era foame, am început să scriu despre chestiile astea.

Am plecat pe una dintre cele mai mici insule din arhipelagul Orkney, populație 70, unde-am stat o iarnă să scriu. Pentru că-s fiică de fermier de pe insule, am știut ce m-așteaptă. Orele puține de lumină și peisajul bătut de vânturi pot să pară deprimante și nepromițătoare, dar știam că ai nevoie de imaginație ca să trăiești acolo. Acum niște ani, un prieten mi-a zis: „O să scrii o carte bună despre Orkney" și mi s-a părut tare improbabil, dar Doris Lessing a spus că „orice scriitor are un tărâm al miturilor" și am învățat, deși mă împotrivisem, că, mai mult decât viața de noapte de la oraș, pământul ăsta, cu stânci înalte, vânturi aspre și mări puternice, e-al meu.

Curg copii gârlă, din universități și comitate deloc la modă, spre orașe, în căutarea experiențelor și-a stimulării. Dar la oraș poți și să umbli doar cu oameni care-ți seamănă din ce în ce mai mult și să rămâi neprovocat. Adesea, ciudățenia aia fertilă zace în orașe mici și zone de țară, în familiile și prietenii pe care credeai că i-ai lăsat demult în urmă. Unii, care-și petrec cea mai mare parte a timpului liber și de muncă singuri cu un PC își dau seama că ar putea la fel de bine să facă asta și la țară, unde chiria e mai mică și aerul mai curat.

Cartea e scrisă în și, evident, despre Orkney, dar aveam nevoie să mă murdăresc pe mâini, să mă las de băut și să mă uit la mine și cel mai bun loc pentru asta a fost pe insule. Ironia face, totuși, ca, datorită complexităților vieții, muncii și iubirii, acum să locuiesc din nou în estul Londrei. Fluxul și refluxul, ca la maree, nu se termină niciodată.

Cartea lui Amy, The Outrun, a fost publicată de curând la Canongate.

Katie Harkin, 29: „Mă simt mai pregătită să mă confrunt cu izolarea de la țară decât m-am simțit vreodată cu singurătatea la oraș".

Ca muzician de turneu, relația mea cu propria casă e pe sistemul una caldă, una rece. Fie sunt complet absentă sau tot timpul pe-acolo. După ce am terminat facultatea, am locuit în patru orașe din Marea Britanie în cinci ani, dar nu m-am simțit acasă până la ultima mutare, în Peak District.

„Peak District" nu-i un termen de jargon imobilar din Mahattan, cum a presupus un tip pe care l-am cunoscut odată la un party în New York, ci cel mai vechi parc național din Marea Britanie. Nu mi-am propus expres să-mi găsesc o casă la țară, dar când scriam la ultimul album cu fosta mea trupă, într-o hală din Sheffield, m-am surprins c-o luam cu mașina în sus pe deal, ca să găsesc un loc liniștit să lucrez la versuri. M-am îndrăgostit de frumusețea albă a orizontului.

Aproape doi ani mai târziu, simt că noua mea casă m-a obligat să-mi gândesc mai bine viața. Singurul loc din zonă de unde poți să-ți cumperi de mâncare e biserica, iar o cafea făcută de altcineva implică o plimbare de 11 kilometri dus-întors. N-am mai putut să-mi punctez ziua cu avantajele de la oraș, așa că mi-am făcut provizii dinainte. Chestia asta, plus chiria mai mică, nu doar că mi-au făcut viața mai ieftină în Peaks, dar mi-au și creat o rutină în care sunt mai des creativă în mod spontan, decât atunci când trăiam după orarele orașului.

Există și provocări de ordin practic, ca-n dimineața în care, pentru că mă trezisem înaintea fermierului care nivelează drumurile satului, a trebuit să-mi târăsc bagajul în sus pe deal, prin viscol, ca să prind trenul spre aeroport. Însă cele mai importante experiențe pe care le-am avut de când m-am mutat aici, au fost cele în care m-am luptat cu peisajele mele interioare. Am ajuns să mă simt mai pregătită să mă confrunt cu izolarea de la țară decât m-am simțit vreodată cu singurătatea la oraș.

Deși și izolarea a fost o provocare în sine. Când am ajuns aici prima oară, m-am lăfăit într-o admirație uni-dimensională și probabil cam naivă a frumuseții împrejurimilor. După ce mi-am pierdut pe neașteptate un prieten care iubea mult natura, am început să-mi respect mediul într-un mod mai holistic. Acum înțeleg nepermanența peisajelor. Nu e, cum credeam la-nceput, doar o perspectivă infinită, inamovibilă. Când mi-am dat seama de asta, m-am simțit ca și cum primisem un cadou de rămas-bun de la el.

De multe ori, anxietatea pe care mi-o provoca orașul venea din senzația că-s mai mult observator decât catalist. Mi-am dat seama că aveam nevoie să fiu mai mult decât un consumator creativ. Lipsa unei comunități creative în imediata mea apropiere, plus o doză sănătoasă de frică să nu ratez ceva, mi-au forțat mâna. M-au făcut să caut mai activ inspirație pentru scris.

Nu foarte departe de unde locuiesc acum se află Mam Tor, căruia localnicii îi zic uneori „Muntele tremurător", din cauza alunecărilor dese de teren. Am venit aici ahtiată după liniște și pace, dar am ajuns să-nțeleg că e inutil să le cauți. Natura propulsează. Până și munții tremură.

Tom Usher, 28: „Nu mă mai trezesc random colegii de apartament care bagă cox la 3 dimineața".

Legătura mea cu țara vine de când au divorțat ai mei, când eu aveam zece ani, iar reacția maică-mii, aparent într-un atac de panică, a fost să cumpere o căsuță dărăpănată, semi-decomandată, în cătunul Sternfield din Suffolk. Într-o zi ne-a luat pe mine și pe frati-miu de la școală și ne-a lăsat pe amândoi în ceea ce credeam noi, la momentul respectiv, că e o casă de vacanță. Când am văzut pânzele de păianjen, mobila lipsă și robinetele din care nu curgea decât o chestie maro noroiasă, mi-am zis „De-abia aștept să mă întorc la Londra". Apoi am văzut două dube mari de mutări care tocmai trăgeau pe dreapta afară.

Asta a fost prima din cele trei dăți când m-am mutat la țară, de voie sau de nevoie. La 22 de ani m-am mutat din metropola Norwich, ce-i drept, mult mai puțin fastuoasă, și m-am întors, de data aia, la Cookley, tot în Suffolk, pentru că persoana cu care locuiam la Norwich nu mă plăcea și m-a dat afară ca să-și aducă în casă un prieten. Mă mutasem la Norwich via Nottingham și Leeds, unde făcusem facultatea, băusem și mă drogasem cam în fiecare zi, așa că mutarea la țară a fost ca și cum aș fi plonjat într-un film mut. Cel mai apropiat orășel era la o oră pe jos, o plimbare pe drumuri întortocheate de țară, iar cel mai apropiat oraș la înc-o oră distanță cu trenul. Picasem de două ori examenul de carnet și eram prea sărac ca să-mi mai iau ore de condus, așa că eram total dependent de mama să mă ducă cu mașina. Era ok la 16 ani, devenise complet jenant la 22. Mă simțeam permanent închis sub cheie, așa că weekendurile, pe care mi le petreceam în orice oraș reușeam s-ajung, deveniseră explozive. Alternam între liniștea insuportabilă din timpul săptămânii și excesele din weekend, ceea ce ajunsese să-mi dăuneze incredibil de mult.

Apoi m-am întors la Londra și am ajuns blocat într-un șir de joburi apatice de la 9 la 5. Salariul mi-l aruncam pe apa sâmbetei și în fiecare an treceam prin frumosul ritual al înjosirii în numele obținerii unei locuințe cu chirie. Îmi plăcea la nebunie, dar a devenit cam mult. Singurele constante din Londra păreau să fie apartamentele nasoale, zilele nasoale de luni și situația mea financiară nasoală, așa că mi-am făcut bagajele și m-am cărat.

De data asta sunt mult mai împăcat. Poate pur și simplu am mai îmbătrânit, dar în loc să mă simt închis sub cheie, mă simt calm. Dorm mai bine, nu mă mai obsedează gândul la weekend și nu mă mai trezesc random sirenele sau colegii de apartament care bagă cox la 3 dimineața. E mișto să te minunezi că totul e mai ieftin, nu mai scump decât te-așteptai. Nu-i perfect: toți oamenii de-aici au peste 60 de ani și-s mult prea prietenoși, iar cele câteva tipe cu care mă match-uiesc pe Tinder au la hobby-uri „echitația". Dar am constatat că cel mai bine e să nu-ncerci deloc să-ți recreezi viața de la oraș. Nu există pizza, beri artizanale și probleme și, pân-la urmă, tot spațiul ăsta vast și gol e chiar mișto. Asta nu-nseamnă că nu-mi mai e dor de oraș, dar, în punctul ăsta din viața mea, schimbarea pare să-mi fi făcut mai mult bine decât rău.

Milly McMahon, 30: „Îmi petrec serile în oraș în crâșme din zonă, în care oamenii vorbesc mai degrabă despre viață decât despre muncă".

Am plecat acum doi ani din Londra, după ce ajunsesem la o răscruce în viață, care părea destul de importantă. Locuisem în Hackney ceva mai puțin de zece ani și, din ăștia, aproape opt lucrasem la o revistă de modă, așa că prietenii și cunoștințele mele aveau toți rădăcini în capitală. Totul, în afară de fericirea mea, mergea pe-același drum pe care-mi imaginasem c-o s-o ia viața mea. Fiecare lună era plină de culmi și de găuri negre dramatice: călătoream în locuri exotice, luam interviuri unor oameni extraordinari, mă chinuiam să nu depășesc deadline-urile și găseam metode noi și creative să fac rost de banii de chirie.

Dar rutina zilnică de la birou era repetitivă și obositoare. De fiecare dată când întrebam pe cineva din jur „ce faci?", răspunsul era un „am treabă!" previzibil. Conversațiile din afara orelor de program se axau pe cât de stresați suntem cu toții. În fiecare vineri, scăpam periculos din mână frâiele asupra controlului pe care-l exercitam atent în viețile noastre profesionale. Am picat în cercul hedonist de „chef!/revino-ți", care-i atât de comun la oraș. Mă simțeam copleșită, tristă și fără speranță. Îmi plăcea jobul, dar nu voiam să mor din cauza lui. Așa că am abandonat viața, casa, jobul și viitorul ăla ca să mă întorc înapoi la rădăcini, la țară în Worcestershire.

În curând trec în anul trei la o facultate de asistente medicale, la o universitate din zonă. Prima mea repartiție de la ei a fost la un spital comunitar mic din Leominster, la granița cu Țara Galilor. Aveam ture de 15 ore, în care mă ocupam în principal de îngrijirea pacienților cu Alzheimer, Parkinson, demență, sau boli în stadiu terminal. Îmi amintesc când, într-o dimineață, am spălat un bărbat cu doar câteva ore înainte să-și dea duhul. În timp ce-l ascultam cum se chinuie să-și umfle și să-și dezumfle plămânii, n-am simțit stres sau că-s ocupată, ci o conexiune profundă cu pacientul meu, cu nevoia lui să-și păstreze demnitatea în acele ultime ore. Brusc, am simțit c-am ajuns la un nivel cu totul nou de pasiune pentru slujba asta, pentru care alesesem să sacrific atâtea.

Pe vremea când trăiam la Londra, îmi petreceam fiecare weekend forțându-mi corpul la maximum. Acum îmi petrec serile în oraș în crâșme din zonă, în care oamenii vorbesc mai degrabă despre viață decât despre muncă.

Încă mai țin legătura cu prietenii mei din Londra. Îmi dau seama că jobul meu îi scârbește pe mulți dintre ei și că li se pare plictisitor. Conversațiile bifează rapid ce mai fac și cum îmi petrec timpul și mai merg și eu la Hackney, ca să-mi amintesc de energia și libertatea pe care ți le dă orașul viu. Londra e un drum, iar al meu s-a terminat când trebuia, când mi-am dat seama că fiecare 24 de ore merită propria șansă să faci ceva nou, nu să te refaci din ceva vechi și urât.

Annette Barlow, 33: „Aș da și-o mie de lire să mi se aducă acum un curry la ușă".

Sunt -21 de grade Celsius afară și-i periculos să ieși din casă. Tocmai am mers 30 de metri pe aleea noastră înzăpezită ca să scot gunoiul și ironia face ca, în ciuda gecii care ține de cald și la sub zero grade, acum să simt cum fiecare milimetru de piele expusă la frig mi-a luat foc. Niște sticle pe care le lăsasem din greșeală în mașină peste noapte au înghețat bocnă și-au explodat. Zilele trecute, când camioneta mea zdravănă n-a mai vrut să meargă-n sus pe un drum abrupt, înghețat, pe-o margine de stâncă, a trebuit să navigăm atent înapoi în jos, cu mașina băgată-n marșarier. O excursie care-a durat 50 de minute dus-întors, la limita morții, pentru un pachet de cafea.

Mâine e ziua lu' bărbată-miu și tocmai ne-am dat seama că n-o să primească nicio felicitare. Nu pentru că-l urăște tot universul sau ceva, ci pentru că adresa noastră nu există, conform sistemului de poștă al Statelor Unite. A trebuit să ne deschidem căsuță poștală la poșta din sat, chestie absolut normală pentru oamenii care stau la țară. De fapt, e chiar ok. Când te duci după scrisori ai o ocazie minunată să te-ntâlnești cu cei mai apropiați vecini, dintre care niciunul nu stă suficient de aproape încât să vă-ntâlniți din întâmplare.

La Londra, vecinii erau prea aproape de noi: o familie gălăgioasă, care făcea grătare gălăgioase în fiecare weekend, cu tot tacâmul, de la copiii care urlau la muzica garage, pe trip de negare a vârstei a doua, care tuna distorsionat din boxe; plus o doamnă singuratică, ceva mai în vârstă, cu care am încercat să simpatizăm, pân-a început să spună că noi suntem responsabili de factura ei la gaze și să ne umble prin gunoi în miez de noapte. Ne scăldam în zgomotul altora 24 din 24. Pe sub casa noastră hodorogea magistrala Piccadily, deci nu puteam nici măcar să ne auzim corpurile, gândurile, nemulțumirile sau bucuriile. Tot ce făceam era filtrat de perspectiva celorlalte nouă milioane de londonezi și viețile noastre ajunseseră să nu ne mai aparține. Eram elastice întinse la maximum, hamsteri pe rotiță și toate celelalte clișee despre viața la oraș. Hippioții latenți care zăceau în noi voiau să se zbenguiască în natură, să stea la aer și să-și aleagă singuri aventurile. Valea râului Hudson dn New York ne-a dat tot ce-aveam nevoie: munți abrupți, teren ieftin și un drum scurt până-n NYC, în caz că se reunesc Bikini Kill și trebuie să mă duc să le văd.

Nu-i doar cu privit moartea în ochi, singurătate și degerături, totuși. Cerul e altfel. N-are culoarea aia de lături pe care-o vezi la oraș; noaptea e negru ca lemnul dulce și presărat cu stele. Peisajele cu munți și râuri sunt atât de sălbatice și puternice, că-ți cam taie răsuflarea. Ei, da, ești la juma' de oră de cel mai apropiat doctor și e mai ușor să ajungi cu elicopterul decât cu mașina la spital, dar ai liniște, măreție și un sens în viață. Când se dezgheață pământul, o să tăiem singuri copaci și-o să ne facem lemne. Ne luăm de mâncare direct de la ferme și rămânem atât de des fără internet, încât am învățat singură să tricotez, ca să nu mă plictisesc. Deși e una dintre cele mai grele chestii pe care le-am făcut vreodată, e și cea mai mișto. Și totuși, aș da și-o mie de lire să mi se aducă acum un curry la ușă.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre viața la tară:
Între două violuri și un furt de porci beți: interviu cu un polițist într-un sat din Vaslui
Andrei Pandele a documentat satul românesc din anii '70, până-n zilele noastre
Am fost la castrat de porci și m-am îndopat cu fudulii