De ce n-o să mă las niciodată de Prozac

Când oamenii te întreabă de ce, te simți impotent. Chiar vinovat. De ce ești depresiv? Ce s-a întâmplat de te simți așa de naşpa? De parcă nu te-ai simți deja suficient de rău, mai trebuie să mai şi raționalizezi sau să explici depresia.

Nu-i de mirare că unul dintre simptome este ura de sine. Desigur, o să te urăști și când nu o să ai vreun motiv să te simți atât de rău. Iar atunci când conștientizezi că există oameni care mor de foame sau care nu au casă, dar au oricum un motiv să se simtă oribil, o să te simți și mai rău. Te pedepsești singur, pentru că ești atât de îngăduitor cu tine.

Și totuși, indulgența n-are treabă cu depresia. Există un dezechilibru în creierul tău care te face să te simți extrem de singur și/sau terifiat de tot ce se întâmplă în jur. Nu trebuie să ai o greață existențială, o teorie complexă despre lipsa de scop a vieții. Nu trebuie ca evenimentele să conspire împotriva ta. Nu-i nevoie să-ți pierzi job-ul. Deși toate astea contribuie la problemă. Pur și simplu, câteodata, ai nevoie de un impuls scurt în creier. Și când apare, viața își pierde din obiectivitate și nu mai are niciun sens.

De exemplu, nu poți să faci față ideii de a te trezi dimineața, așa ca te înfășori ca un cârnat în pătură și stai în întuneric cât mai mult posibil. Sau te dai jos din pat, te trezești şi ajungi să plângi incontrolabil într-un supermarket, fără vreun motiv clar. (Ani de zile am izbucnit în plâns de fiecare dată când eu și partenera mea mergeam în Sainsbury, duminică dimineață. Nu știu de ce, chiar îmi plăcea locul. În cele din urmă, a decis că e mai ușor să se ducă la cumpărături singură.) Sau faci pe nebunul pe şosea, când faci slalom printre mașini și speri la ce e mai rău. Sau nu ai tupeu să te duci la metrou, de frică să nu te arunci sub el. Da, sunt conștient de impactul teribil pe care l-ar avea asupra martorilor.

Sau ți-e frică să te uiți în ochii oamenilor, pentru că te gândești constant că ești expus, chiar dacă nu ești sigur despre ce fel de expunere este vorba: ești prost, te dai deștept, ești insensibil, prea sensibil, îți place de cineva, nu-ți place, nu ai nimic de zis, spune-i cum vrei. Ori ești atât de paralizat de frică sau blocat în lumea ta, încât nu ești în stare să înţelegi lucrurile normale. E ca atunci când cineva te întreabă cât e ceasul, dar ești incapabil să răspunzi, pentru că tot ce auzi în capul tău nu este decât metronomul care clickăie când se mișcă dintr-o parte într-alta și-ți sufocă mintea. Nu poţi să ai niciun alt gând.

Am petrecut un an în Grecia cu o iubită. Nu aveam niciun ban, așa că am stat zi și noapte pe o plajă de nudiști, înconjurați de hedoniști narcisiști, care nu se bucurau de nimic mai mult decât de ei înșiși. În fiecare zi mi-am dorit să plouă. Nu ca să avem o scuză să plecăm de pe plajă, ci ca să am un motiv să mă simt de căcat. „Am bătut tot drumul să ne bucurăm de Grecia și acum plouă. La naiba. Viața e crudă." Toată viața de adult, ambiția mea a fost să simt ceva care reflectă lumea reală; fericire când se întâmplă un lucru bun, tristețe când e de rău.

Blestemul depresivului este să i se nege această simplă cerință. Cu excepţia cazului în care ia pastile.

Când eram adolescent, mă opuneam antidepresivelor. Probabil pentru că doctorul meu m-a băgat pe pastile atunci când eu, de fapt, aveam encefalită (inflamarea creierului) și, din acel moment, nu am mai avut încredere în diagnosticul experților. Pentru mine, pastilele însemnau eșec, nebunie, semn că sunt la un pas de electroșocuri și nu prea departe de lobotomie completă. Orice, dar nu pastile.

Când aveam zece ani, am fost trimis la un psihiatru. Mi-a cerut să vorbesc despre cum mă simt, iar apoi a decis că am sindromul Münchausen prin transfer, nu encefalită, și că asta a fost vina bietei mele mame. S-a dovedit ulterior că psihiatra era nebună. Alerga, în mod regulat, dezbrăcată în jurul spitalului, la miezul nopții.

După câţiva ani, sub strânsoarea unei depresii autentice (mulți supraviețuitori ai encefalitei se îmbolnăvesc de depresie dintr-o varietate de motive: pentru că s-a jucat cineva cu mintea lor, pentru că rămân cu dizabilități sau pentru că se descurcă greu cu viaţa cotidiană), m-am dus la un alt psihiatru. Se bucura când mă convingea să vorbesc despre ce mă făcea să mă simt nasol și părea foarte inteligent atunci când sugera că depresia mea avea legătură cu chestiile prin care am trecut. Nu știam ce mai căutam acolo, în timp ce ascultam un om care absorbea povestea vieții mele și apoi ajungea la o concluzie pe care deja o știam. Nu am vrut înţelegere, nici măcar empatie, voiam ajutor. Pe lângă asta, omul era ciudat: un tip destul de drăguț, dar supraponderal şi cu fălcile prinse. N-a funcționat. Tocmai ce trecuse printr-o operație de bypass gastric, care l-a omorât, în cele din urmă. A trebuit să stau în camera aia, cu toate geamurile deschise, pentru că stomacul lui era atât avariat de la operație, că mă gaza la fiecare ședință.

La scurt timp după aia, am reîncercat pastile. M-au făcut catatonic. Pastile zombie. În timp ce înainte voiam doar să dorm mai multe zile, pastilele mă obligau să fac asta. Desigur, nu te simți atât de rău, dar asta nu-i viață. M-am lăsat de pastile.

Următorii zece ani am supraviețuit fără psihiatri sau pastile. Am plâns, m-am înfășurat, ca un cârnat, în plapumă și aproape că am trecut peste toate situaţiile. Totul era bun în viață: aveam slujba de vis la The Guardian , părinți minunați, copii, prieteni, dar mă simțeam de căcat în continuare.

Depresivii tind să fie făcuți unul pentru celălalt. Poți să îi miroși de la o poștă. Probabil că asta m-a trimis către cea mai bună prietenă a mea, o colega de la ziar. Era un depresiv clasic, care nu avea niciun motiv să se simtă mizerabil. Era deșteaptă, drăguță, iubită, unică. Dar niciuna dintre astea n-au ajutat-o să facă față vieții, așa că s-a sinucis.

După câteva luni, am cedat. Știam că avea de-a face cu prietena mea și era ceva inevitabil. M-am dus la psiholog și i-am spus că am tendințe sinucigașe, că voiam ceva care să mă facă să mă simt mai bine, cât mai repede posibil. M-a trimis la un spital de psihiatrie, unde nu m-au internat, dar m-au pus pe antidepresive. Prozac era relativ nou în anii '90. REM a scris „Shiny Happy People" despre pastile. Și asta era o teamă comună: că erau o formă de buimăceală cauzată de un sedativ puternic. Doctorii mi-au promis că o să mă simt rău pentru câteva săptămâni (și așa a fost), dar a trebuit să fiu persistent.

Schimbarea a fost uimitoare: nu am devenit o persoana fericită și radiantă, dar n-am mai plâns tot timpul. Metronomul n-am mai clickăit, puteam să le spun oamenilor cât e ceasul. Am devenit o ființă umană aproximativ funcțională. Diane, partenera mea, a fost tot timpul împotriva antidepresivelor, pentru că observase efectul pastilelor anterioare asupra mea, dar acum insista să rămân pe ele.

Am citit despre cum unii oameni înnebuneau și comiteau crime, când erau pe Prozac, și m-am îngrijorat. Dar nu am simțit niciodată că aș vrea să ucid pe cineva. Am citit că face ejacularea dificilă (adevărat, dar îmi plac provocările) și că n-o să mai ai emoții (aveam în continuare suficiente, dar nu mai plângeam așa ușor cum făceam, când mă duceam în Sainsbury). Am încercat să renunț de vreo câteva ori, dar mă simțeam îngrozitor de fiecare dată. Mă întrebam dacă era depresia mea sau dacă devenisem dependent de Prozac. Poate amândouă. Într-un sfârșit, nu m-am mai îngrijorat.

Atât timp cât au făcut viața suportabilă, cui îi pasă dacă sunt dependent? De 18 ani simt că cilindrul ăsta alb cu verde este o mană cerească. Le-am luat pentru prea mult timp? Probabil. Sunt dependent? Posibil. Voi putea vreodată să mă las de ele cu succes? Probabil că nu. Îmi pasă? Sub nicio formă. Trăiască Prozac. Asta-i pentru următorii 18 ani.