Când aproape uitasem că un român este pe mâna jihadiștilor din Sahel, o regiune de tranziție d e la deșertul Sahara la regiunea de savană Sudan, s-au trezit ăia să dea un telefon la MAE și să le aducă aminte că-l țin pe unul de-al nostru și că-l pot omorî. Asta a mai trezit un pic diplomația noastră, dar mai ales a pornit din nou mașina românească de dat cu părerea. Care sunt opțiunile pentru românul răpit în Sahel? Cum se comportă alte țări în aceeași situație?

Înainte de a intra în subiectul serios, să vorbim un pic despre atitudinea generală a românilor puși în fața acestui subiect. Nu am sondaje de opinie ca să-mi fundamentez părerea, dar, din comentariile pe care le-am citit prin presa românească înțeleg că avem o singură opinie – „ nu plătim nimic" – cu câteva variante:

Ce zice lumea pe internet: nu știm exact unde lucra românul răpit, e undeva unde au înnebunit ăia, pe lângă Siria probabil. Acolo, la sud de Siria unde sunt negri. Care sunt nebuni, pentru că sunt niște barbari și n-au fost creștinați și nu înțeleg nimic altceva decât război. Deci, ce căuta individul ăla acolo printre nebuni? Nu putea să stea acasă și să fie gardian? Ce, la noi în România nu e bine? Unii, mai toleranți, ar accepta ca destinație Uniunea Europeană, eventual țări nu-i-așa-civilizate, cum ar fi USA, Canada, Australia. Dacă te duci dincolo de țările astea, frate, ești pe pielea ta. Din punctul de vedere al majorității, nici un om întreg la cap n-ar trebui să meargă în vreo țară săracă. Iar Ministerul de Externe interzice oamenilor să se ducă în țările alea, deci nu trebuie să te duci.

Doar că Burkina Faso e una dintre țările relativ pașnice. Nici în ziua de astăzi, după ce românul nostru a fost răpit, multe țări nu au ridicat alerta de securitate. În plus, avertizările de călătorie ale ministerelor de externe nu sunt literă de lege, sunt doar informative, recomandări ale diplomaților. Cel mai des sunt respectate la sânge de agențiile de turism, care nu și-ar permite să piardă bani din cauza unor anulări, atacuri teroriste etc. Însă, pentru restul lumii, viața merge înainte. Iar pentru serviciile lor de securitate, în momentul acesta gripa aviară e mai periculoasă decât teroriștii. Deci omul nostru nu s-a dus în Afganistan sau Siria, ci într-o țară în care se putea simți relativ în siguranță.

Zic unii că românul s-a dus la mama-naibii tocmai sperând, în caz de probleme, să fie răscumpărat de guvernul României. Sigur că da… Nu pot să bag mâna în foc că n-a fost așa, dar eu dacă merg într-o țară în care sunt probleme, cam ultimii pe listă la care m-aș gândi să apelez sunt cei din guvernul României. Să nu fim complet negativiști, nu zic că diplomații noștri nu-și fac treaba pe teren atât cât le permit mijloacele. Doar că exact despre asta e vorba, ei acționează atât cât pot. Iar diplomația românească nu e prezentă în cea mai mare parte a țărilor cu probleme, iar acolo unde e prezentă e un pic mai mult decât un birou de reprezentare. Nici vorbă de capacitate de a negocia cu potențiali răpitori sau să coopereze cu poliția și cu serviciile de securitate de pe teren. Pentru așa ceva România trebuie să se bazeze pe țările cele mai active în zona respectivă – americanii sau francezii în cea mai mare parte a cazurilor.

Dar, dincolo de toate argumentele acestea raționale, primul motiv pentru care nu ai vrea să te bazezi pe cineva din România e reacția românilor. Adică să fii obligat să răspunzi la întrebarea „Ce-ai căutat, frate, acolo?". Senzația mea este că, dacă o pățești într-o țară în curs de dezvoltare, ții totul secret. Nu că ți-e frică să n-afle rudele. De frică să nu-și bage toți nasul în ciorba ta. De fiecare dată când trebuie să iau o decizie care implică siguranța mea, mă gândesc, evident, la securitate, sentimentele familiei și alte consecințe. Dar ce mă îngrozește cel mai tare e cum ar reacționa presa și românii obișnuiți. Îmi imaginez reporterițe neștiutoare care intervievează vecini care nici nu-și aduc aminte cum arăt și care și-ar da cu părerea despre viața mea. Pe scurt, să cred că mă pot baza pe sprijinul românilor să mă salveze din gura lupului ar fi cam la fel ca și cum aș spera ca administratorul de bloc să-mi plătească vacanța în Thailanda.

E totuși un miracol că până acum televiziunile românești nu au sărit pe familia și pe vecinii celui răpit. Costă prea mult să-l identifice și oricum, e mai ieftin să stai în fața DNA-ului și să aștepți să vezi cine mai vine pe acolo. Însă e un lucru îmbucurător că isteria privind omul respectiv nu a început încă. Cred că ultimul lucru de care el are nevoie acum este de atenția mass mediei românești.

Dincolo de lipsa crasă de solidaritate cu românul răpit (și lipsa de umanitate), avem de fapt miezul problemei. A plăti sau a nu plăti răscumpărare unei organizații teroriste care ar putea folosi respectivele fonduri pentru a se dezvolta. E până la urmă o opinie rezonabilă în oceanul de păreri aiurea. Atitudinea de refuz a răscumpărării e adoptată atât de Statele Unite cât și de Marea Britanie, sau Japonia mai recent.

Țările latine, deși nu recunosc, sunt mai degrabă buni plătitori. Nu mai târziu decât anul acesta italienii au plătit pentru două fătuce plecate să facă voluntariat în Siria (evident, în urletele de dezaprobare ale ignoranților și nu numai ale lor, care aproape le-au ars pe rug pe cele două pentru naivitatea de a merge în Siria). Dar ce alternativă ai când diplomația ta nu e pe cai mari în politica internațională? Nici măcar Franța nu reușește să scape tot timpul pe gratis. Dacă nu plătești răscumpărare, te trezești cu imagini de groază, făcute ca să-ți terorizeze populația și să atragă atenția asupra teroriștilor. Ce guvern are curajul/ cinismul să-și ia o asemenea responsabilitate? Sau să suporte eventuala criză de imagine care ar putea rezulta dintr-un asemenea scandal?

Deci ce putem face? Istoria recentă nu prea ne ajută. România nu e prima oară într-o criză cu ostatici. În 2005, trei jurnaliști de la televiziunea Prima și unul de la citidianul România Liberă au fost ținuți ostatici cam două luni în Irak. După zece ani încă n-avem nici o idee despre cum a fost rezolvată situația, dacă România a plătit sau nu răscumpărare și ce s-a negociat. Deși subiectul e pasionant, criza jurnaliștilor din Irak e diferită de cea a românului din Burkina Faso. După cum zic stenogramele americanilor din perioada eliminării românilor, în cazul rezolvării crizei din 2005 au fost cruciale serviciile de informații române, care la ora aceea păreau încă bine conectate cu Orientul Mijlociu. În cazul românului în Burkina Faso, am dubii că serviciile românești ar avea ceva conexiuni în capitala Ouagadougou și nici n-am auzit de ceva investitori burkinabe în România, care să ne poată ajuta.

Decizia de a plăti sau nu răscumpărarea devine o decizie politică. Al Mourabitoune, care e o filială a Al Qaida, e organizație activă în deșertul Saharei. Nimeni, probabil nici măcar francezii, cu atât mai puțin americanii, nu au control sau relații în zonă cât să faciliteze o eliberare pe gratis. În 2013, presa franceză relata că guvernul lor a plătit 20 de milioane pentru patru ostatici francezi răpiți în Mali și ajunși pe mâna filialelor locale ale Al Qaida. Și aici intră în discuție a treia variantă – cea a altruistului.

Și aici ne spălăm pe mâini de soarta omului, dar măcar avem satisfacția de a fi sugerat o soluție. Să se plătească suntem de acord, dar să plătească altcineva. Frank Timiș e proprietarul minei de la care a fost răpit românul. În teorie, Timiș, care și-a lansat afacerea în mare pompă anul trecut ar putea avea resursele să plătească răscumpărarea și să calmeze apele. În plus, varianta altruistului nu e complet aeriană, pentru că, spun jurnaliștii africani, atunci când Franța declară arogant că nu plătește răscumpărări, de fapt banii sunt plătiți de firmele franțuzești de pe teren, care vor să îngroape scandalul cât mai repede. Deci, în teorie, rețeta pentru salvarea românului ostatic ar fi o răscumpărare de către șeful lui.

În teorie pentru că, de când Frank Timiș (poză dreapta) a bătut palma cu președintele Blaise Compaore, anul trecut, lucrurile s-au schimbat. Compaore nu mai e președinte, Burkina e în mare fierbere și, ghinion pentru Frank Timiș, guvernul de tranziție i-a suspendat permisul de funcționare pentru mina Tambao, cea de la care a fost răpit românul. Ceea ce înseamnă că, deși inițial armata burkinabe declara că îi va urmări pe răpitori, acum lucrurile nu sunt tocmai roz.

Ce urmează de-acum? După cât de puțin se vorbește în media românească despre cazul ostaticului, cred că nu mare lucru. Nimeni nu are interes ca subiectul să fie urmărit, pentru că toată lumea poate ieși rău din această poveste. Ce putem să facem? Nimic. La cum arată lucrurile, nu prea există varianta a patra: a românului căruia îi pasă de vecinul său.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre răpiri:
Un fost corespondent român de război îți explică cum funcționează răpirile teroriste Tot mai mulți jurnaliști sunt răpiți în Siria Secta care răpește creștini