Tuturor ne place să vorbim despre schimbare și cum am dori ca România să fie o țară mai civilizată, dar adevărul e că ne place să trăim ilegal. Ne place să fumăm în cluburi, ne place să forţăm legile de circulaţie ca să ajungem mai repede acasă şi, mai ales, ne place să nu plătim conţinutul digital. Circa două treimi din români îşi piratează tot software-ul, rezultă că tu probabil citeşti chestia asta de pe un PC cu Windows piratat pe el. Ne doare-n pix că e o infracţiune care se condamnă cu undeva între unu şi patru ani de închisoare, doar pentru instalarea softului.

Noi am crescut atât de legaţi de piraterie de mici, încât le-ar fi imposibil autorităţilor să aplice această lege, c-ar trebui să se amendeze şi singuri că au calculatoarele pline de soft ilegal. E o parte a temeliei românismului, mai ceva ca obsesia cu Eminescu, dacii şi Cireşarii şi probabil ne va fi mai greu să scăpăm de acest obicei, decât de şpagă în instituţiile publice. Asta şi pentru că nimeni nu se deranjează să-ţi explice că e ceva greşit. Mai jos am făcut o scurtă cronologie a pirateriei neaoșe, de prin anii 90, până-n zilele noastre.

Prima experiență cu pirateria am avut-o cu o casetă, ca orice puștan care a copilărit cu-n picior în anii 90 și altul în 2000. Casetele probabil o să rămână în istoria suporturilor de înregistrări audio, ca faza aia intermediară tristă dintre vinil și CD-uri. Sunetul se auzea ca naiba pe ele, se stricau al dracului de ușor și era un chin să le întorci cu creionul, ca să le poți asculta din nou. Totuși, la vremea lor, eram toți înnebuniți după ele.

Când mă târa taică-miu la piață ca să mă folosească drept sacoșă de cartofi, priveam mereu după negustorii de casete, pe lângă tarabele cu barabule, curechi și sfeclă. De obicei aveau şi un casetofon chinezesc pe tarabă care răsuna în toată piaţa. Băgau chestii gen Manele Noi 99 Superhit sau Voltaj, dar mereu ştiai că-n marea aia de casete colorate, poţi să dai şi de muzică mişto. Erau complet ilegale toate casetele alea, dar nu-i păsa nimănui. Atât timp cât plăteai taxa de tarabă, puteai să vinzi şi cuţite militare în Crângaşi. Acum, mai găseşti chestii de genul doar la târgul auto din Vitan.

La zece ani, am primit un walkman cu funcţii de reportofon de ziua mea, dar ai mei nu prea aveau chef să dea bani şi pe casete. Aşa am ajuns să înregistrez muzica de pe MTV (da, pe vremuri se dădea şi muzică pe MTV), ca s-o pot asculta mai încolo. Mi-amintesc şi acum cât de mândru era taică-miu de mine, când am pus o casetă piratată chiar de mine în casetofonul din Dacie, pe care-l ţinea acoperit cu-n prosop colorat, ca să nu-l observe hoţii.

Filmul Hackers a transformat-o pe Angelina Jolie în sex simbol și a prostit adulții din jurul lumii.

Primul meu calculator, primit prin 2001, a venit cu-n Windows 98 piratat şi o versiune pirat a jocului Lego Rock Raiders plină de erori, că le-a dat taică-miu 50 de lei băieţilor de la firmă, „ca să fie cu de toate".

În prima fază, taică-miu chiar a insistat să-mi cumpere jocuri originale, chit că unele excesiv de vechi şi ieftine, gen Heroes II sau primele jocuri Command and Conquer. Dar nu dintr-un motiv de respect faţă de producătorii de jocuri video, ci pentru că părinţii noştri înţelegeau la fel de multe despre virușii de calculator, cât înţeleg idioţii care cred c-o să ajungă copiii lor satanişti, dacă ascultă rock american. Se răspândeau atât de tare filmele alea 90-iste cu hackeri care puteau să-ţi prăjească PC-ul cu-n virus, încât adulţii se temeau mai tare de asta, decât de profeţiile lui Arsenie Boca.

După doi ani, am realizat târziu că totuși virușii sunt mult mai banali decât credeam și că jocurile piratate nu-mi scoteau fum din monitor. Am început să le iau de la tarabagii care le vindeau la coloane, în Piața Romană. Multe dintre ele erau țepe, cumpărai NFS Porsche și te trezeai cu Sims Anthology. Vânzătorii nu știau absolut nimic despre jocurile alea, chit că erau studenți la Automatică, dar eu tot insistam să-i întreb chestii despre compatibilitate și dacă merg add-on-urile fără original.

Etapa mea favorită în evoluția pirateriei, a fost apariția vânzătorilor din școli. Fiecare școală avea dealerul ei de jocuri piratate. Al meu era băiatul din școală care fuma singur în curtea școlii, deci știai că era cool și dur. Lăsa în fiecare clasă un catalog cu jocuri și filme piratate și veneai cu comanda la el după aia. Puteai să-l întrebi orice, că știa să-ți răspundă mai multe decât angajații triști de la magazinele de electrocasnice unde se vindeau jocuri originale în România. În catalogul ăla am ochit pentru prima dată un porno, chiar unul interactiv: Misterele Laurei Andreșan. M-am dus jenat la băiatul ăla, i-am dat comanda și zece lei, a râs de mine și a venit după o oră cu jocul gata tras.

Când internetul a trecut de la faza pe modem care ne umfla factura la Romtelecom la cea de net prin cablu, s-a schimbat din nou paradigma pirateriei. Ajunsesem să închid cercul și să devin iarăși propriul meu pirat, fără intermediari. Răspândirea netului și nu spaima de autorități e motivul pentru care a scăzut în procente rata pirateriei din România de-a lungul anilor. Asta cel puțin până și-au dat seama că și filesharing-ul e tot o formă de piraterie.

Înainte să apără Filelist și Pirate Bay, stăteam pe chestii mult mai insalubre, gen ODC și DC++, unde luam câte un joc în vreo două zile și mă trezeam și atunci cu frustrarea că nu merge sau că l-a șters ăla de la care-l downloadam, pe ultima sută de metri. Una dintre cele mai oribile farse, pe care le-am văzut pe ODC, era un băiat care oferea o listă cu cele mai bune filme artistice din 2006, dar toate erau de fapt același film porno softcore, redenumit ca să pară că share-uiește mai mult. Inoculat cu ideea că totuși făceam ceva ilegal, eu umpleam toată rația mea de share din fișierele personale de poze și video, ca să am acces la conținutul altora fără risc. Uneori îmi imaginez că mulți pedofili și-au făcut ditamai colecția din pozele cu mine și colegii mei puse acolo, mai ales că mereu era cineva care le descărca pe toate, deși scria pe ele POZE ȘCOALĂ.

E amuzant că eram destul de egoiști chiar și pe rețelele de genul ăsta și ne blocam unii altora download-urile, ca să facem economie la banda de internet. Evident, ne luam la morți pe comentarii private pentru asta și așa s-a născut limbajul colorat și atitudinea execrabilă, pe care o vezi la secțiunea de comentarii de sub orice articol de pe World Wide Web-ul mioritic.

În prezent, nu mai descarc filmele și muzica pe PC, ci le văd online pe streaming, că a ajuns netul la nivelul în care face față, dar tot nu dau bani pe ele. Sunt destul de convins că, dacă am fi puși să plătim, pe bune, pentru cât material piratat consumăm într-o lună, nu ne-ar ajunge salariile. Ceea ce mi se pare ironic, că și eu-s plătit tot pe drepturi de autor.

După ce am ajuns să fac primii bani, am început să iau chestii originale, dar îmi dau seama c-o făceam și o fac în continuare dintr-o formă de snobism. Ce diferență e între mine care-mi puneam cutiile de la jocurile originale (am descoperit Steam destul de târziu) într-o poziție cât mai vizibilă pe masă sau băieții care își iau Lamborghini ca să-l spele-n stradă cu buretele? Suntem atât de complexați de sărăcia noastră generalizată, încât ne place să vadă toată lumea c-am dat totuși banii pe ceva, că nu ne-am zgârcit la un anumit lucru, că ne pasă și nouă de ceva care să nu conțină carne tocată și mujdei.

În continuare, produsele originale sunt considerate apanajul bogaților la noi. Dacă vezi un set LEGO, un joc de Wii și o figurină Minecraft în camera unui copil, deja presupui că ai lui câștigă lejer o mie de euro, ca să le rămână bani de aruncat pe așa ceva. Mai avem cel puțin câteva decenii până să percepem așa ceva ca o formă de normalitate.

La fel cum ne place să ne dăm europeni, dar să nu acceptăm legile europene antifumat, așa ne place și să ne dăm civilizați și activiști pe net, când calculatoarele noastre sunt pline cu operele furate de la alții.

Există totuși și o parte bună a pirateriei. Muzica și filmele occidentale piratate care erau aduse pe sub mână îm România, în perioada comunistă, au dus la crearea unor atitudini revoluționare. Din ele s-au născut punkul și rock-ul românesc, apoi restul genurilor muzicale.

După comunism, noi am încercat prin piraterie să ne reconectăm la occident, să vedem din nou ce este la modă, ce se urmărește, ce se citește, practic să recuperăm 40 de ani de produse culturale pierdute. Și am reușit. Vedem filmele imediat cum se lansează în SUA, de multe ori chiar înainte că dăm de versiuni de probă piratate. Chiar și zilele astea ne jucăm Fallout 4, când abia ieri s-a lansat în State și nu ne e rușine să spunem asta pe Facebook, pentru că e modul nostru de a arăta că vrem să fim conectați la lume. Că nu mai suportăm să fim îndesați în niște chilii, cu opere literare rural-comuniste și vrem mai mult de la viață.

Disperarea asta de a fi în rând cu lumea se vede și la nivelul celor mai săraci dintre noi, a celor din mediul rural. Orice ți-ar spune socialiștii de la noi, 60% dintre oamenii de la țară au internet, chit că mult mai puțini dintre ei au canalizare. E paradoxul în care trăim, în care statul și politicienii ne obligă să trăim în evul mediu din punct de vedere socio-economic, așa că noi strângem bani ca să ne depășim condiția măcar din punct de vedere cultural. Preferăm să dăm bani puțini la provideri de net și companii de cablu, decât să ne organizăm să facem o investiție în timp, pentru o cisternă și un serviciu de vidanjori, ca să nu ne mai facem nevoile în fundul curții.

România a rămas atât de înapoiată de acea stangnare culturală din comunism, încât suntem disperați să consumăm cât mai mult conținut posibil, chit că nu ne pasionează. Pe vremea când se ținea muzică pe PC, țin minte că toți ne lăudam cu sute de gigabytes de melodii, pe care era clar că nu le ascultam. Și acum mulți își descarcă filme și seriale pe care nu o să le vadă niciodată, practic fură degeaba. Totul pentru că ne place să le avem pe calculator, să simțim că avem totuși forma aia de cultură la îndemână, că nu ne este interzisă laolaltă cu nivelul de viață și de civilizație din Europa și SUA.

E destul de clar că pirateria este o boală incurabilă pentru majoritatea dintre noi, e deja un instinct construit de la cea mai fragedă vârstă, peste care nu putem să trecem. Tot ce putem să facem este să ne educăm plozii să nu pirateze și să evităm să facem așa ceva în fața lor. Asta doar dacă o să ne-o permitem. Dacă nu, vom crea în continuare noi și noi generații obișnuite cu ideea de furt tolerat, apoi o să ne plângem că europenii sunt rasiști și xenofobi când spun că românii sunt un popor de hoți.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre piraterie:
Ce cred sătenii din Motru despre ACTA?
Unul dintre fondatorii Pirate Bay mi-a spus că siteul lui e de rahat
Cum a rămas online atâta timp The Pirate Bay, cel mai mare site de descărcări ilegale