De ce sunt toate cântecele Cupei Mondiale de căcat?

Cupa Mondială FIFA e cel mai mare eveniment sportiv din lume. E mai mare decât Jocurile Olimpice la care lumea se uită doar pentru cursa de 100 de metri și pentru voleiul feminin pe plajă, e mai mare decât Super Bowl, care e doar un concert mare sponsorizat de Pepsi.

Desigur, Cupa Mondială nu mai e ce era pe vremuri. Înglodată în acuzații de corupție, oligarhia FIFA cea lacomă s-a asigurat că a stors orice fărâmă de personalitate din campionat. Fiecare centimetru din Brazilia 2014 pare să fie acoperit cu hashtaguri și sponsorizări gratuite. Cantonas și Keanes au fost înlocuiți de niște prințișori cu părul perfect coafat. Dar cel mai deprimant e că orice cântec pentru Cupa Mondială sună ca o reclamă T-mobile.

Înțeleg că fotbaliștii au gusturi de căcat la muzică. Wayne Rooney a publicat recent playlistul lui pentru Cupa Mondială. Conținea: Damien Rice, cel puțin cinci piese de Jake Bugg și una nouă de la Stereophonics. Dar nu e treaba jucătorilor să aleagă cântecele, ei sunt prea ocupați să dezamăgească națiunea. Trebuie să existe cineva care să iubească fotbalul și muzica și să poată compune un cântec cu rezonanță emoțională. Cât de greu poate fi? Până și The Darkness au reușit să scrie un cântec de Crăciun ok.

Să luăm cântecul oficial al Angliei – un cover după piesa Take That „The Greatest Day” cu Gary Barlow, Emma Bunton, Pixie Lott și Gary Lineker. Iată ce zice un comentator YouTube:

Footman388: Sunt un scoțian mândru de națiunea mea, dar până și mie îmi e milă de englezi, cântecul ăsta e groaznic. Aduceți înapoi Three Lions.

Când până și scoțienii empatizează cu englezii, tre' să fie o problemă mare. Și problema e că toate piesele de la Cupa Mondială din ultimii ani sunt deprimante ca dracu'.

Nu înțeleg ce s-a întâmplat. Cântecele pentru Cupa Mondială nu erau niște psalmi naționali obosiți, te ajutau să crezi în ceva. „World in Motion” suna ca o petrecere de stradă într-un apartament. Am înregistrat „Vindaloo” când o dădeau la radio ca s-o ascultla walkman. Și când mi s-a stricat caseta, o cântam singur în gura mare. Poate că „Three Lions” e un clișeu acum, dar la fiecare campionat, când o ascult, îmi dă niscai fiori pe șira spinării.

Cântecele fotbaliste din ziua de azi nu mai sunt croite din vise. Sunt croite din banii sponsorilor și din hashtaguri. Și fenomenul ăsta nu se limitează la Marea Britanie. Shakira a revenit să ne fută la cap cu „La la la”, o piesă la fel de plictisitoare cum sugerează și titlul. Dar probabil cel mai enervant dintre toți e Ricky – gel de păr – Martin cu piesa lui pentru Cupa Mondială „Vida”.

Suntem obișnuiți să vedem o plasare de produs ici și colo – acum câteva luni nu vedeai un videoclip hip hop fără o boxă Beats Pill – dar reclamele „subliminale” la Kia din Vidasunt un exemplu al monetizării nesimțite a fotbalului din ziua de azi. Camera ne prezintă cum lucește soarele pe capota unei mașini Kia, se concentrează pe ea câteva secunde ca s-o vedem bine de tot. La fel se întâmplă și un minut mai târziu, când doi tipi fac scheme de breakdance în jurul ei. Se adaugă niște tatuaje tribale și niște culori frumoase de la United Colours of Benetton care promovează un mesaj pozitiv pro-copiii străzii (uite-l pe Ricky înconjurat de copiii din zonă, ce băiat drăguț! Bate palma, Ricky!).

Videoclipul lui Ricky se îndepărtează cât mai tare posibil de ideea că fotbalul ar fi bastionul golanilor duri și răi din întreaga lume. Am depășit noi stereotipul acela – dar pentru fiecare cântec Oasis și Blur de la începuturile Cupei FIFA avem acum Empire of the Sun și 1975. Când James Milner învinge Costa Rica în ultimul minut, vreau să-mi vărs berea în timp ce urlu pe o piesă gen Song 2, nu să dau din cap și din picior în ritmul Walking on a Dream.

E semn că industria s-a mutat în zona vidă și plictisitoare de pop-club. Piesa FIFA oficială de anul acesta, Dar um Jeito (Vom găsi o cale), vine de la sacrul cvartet Santan, Wyclef Jean, Avicii și un tip local pe nume Alexandre Pires și sună la fel de inofensiv după cum vă imaginați. Ar fi drăguț să auzim și noi ceva cum e Win the World a lui Til Bronner și Hugh Masakela – unul dintre puținele cântece credibile care au apărut în Africa de Sud în 2010. Îmi place să cred că atunci când Phil Jones o să înscrie penaltiul care va trimite Anglia în a doua rundă de joc cu Columbia, voi putea să merg la laptop și să mă uit la Win the World de anul ăsta de vreo două ori fără să-mi fie jenă. Dar nu Vida. Orice altceva în afară de Vida.

Urmăriți-l pe Lev pe Twitter: @LevHarris1

Traducere: Oana Maria Zaharia