De ce se îngrașă românii, deși toți se laudă că țin diete și nu halesc dulciuri

Dr. Constantin Cucu are 50 de ani, dintre care jumătate sunt petrecuți prin spitale. Și încă nu e bolnav.

Una dintre problemele cu care se loveşte medicul, cel endocrinolog în principal, este obezitatea şi nu atât obezitatea cât cerbicia oamenilor obezi de a considera obezitatea un ghinion, pofta de mâncare un detaliu, ciocolata un porte bonheur, salatele o uzură inutilă a măselelor şi efortul fizic o tortură inutilă pentru celulă.

Dacă aş fi primit un bănuţ de fiecare dată când mi s-a relatat că pacientul se îngraşă fără să mănânce, aş fi schimbat de mult portofelul cu o punguţă de purtat la brâu. De fapt, au trecut destui ani de practică până am înţeles că termenul „fără să mănânc prea mult" se referă strict la obiceiul de a lăsa oasele (supte) neronţăite, eventual de a cere şaorma fără varză. Adesea pur şi simplu semnifică ambigua informaţie că s-a renunţat de câteva zile la pâine, desigur nu la toată şi de fapt doar câteodată.

Răspunsul la întrebarea „mâncaţi dulciuri?" este rapid şi uşor iritat – „nu prea", cu accent pe „nu" (din partea pacientului) şi pe „prea" (din partea doctorului). Câteva bucăţele de ciocolată, ce e drept, nu contează prea mult în mintea pacientului (probabil că îşi imaginează că untul şi zahărul în prezenţa pudrei de cacao devin un fel de morcov) şi doctorul îşi dă seama că, de fapt, chiar nu contează, câtă vreme le stingi cu unul, doi litri de sucuri pe zi.

De fapt, când spune că nu mănâncă mult, pacientul are într-un fel dreptate, pentru că se raportează fie la cât mănâncă altul, fie la cât ar putea mânca el dacă nu ar fi ghinionist. Este greu să-l faci să arunce o perspectivă obiectivă asupra problemei, deşi este bine să îi precizezi că o găină într-o lipie nu este neaparat ce ai numi tu un sandviș.

La întrebarea „sunteţi rău de foame", răspunsurile evocă de obicei imaginea unei persoane responsabile, care nici nu ar mânca dacă nu ar exista recurenţa unui sindrom ciudat caracterizat de disconfort epigastric, senzaţie de arsură în stomac şi slabiciune, toate reversibile după cîteva guri (blide) de mâncare. De fapt, persoanele acestea vorbesc reţiunut despre foame, cam cum ar vorbi un violator în serie despre libidou cu procurorul lui favorit, şi adesea ai nevoie de fel de fel de momente de inspiraţie şi de întrebări deghizate (de tipul „folosiţi muştar" sau „aţi scos maioneza din şaorma"), ca să afli cât de robust este libidoul şi cât de pervers e violul.

Ocazional îl convingi pe câte unul că mănâncă mult şi dacă eşti profesor cu părul alb, că mănâncă de sparge. Că porţiile ardeleneşti nu au zece sarmale şi că slănina, chiar cu palincă, nu slăbeşte omul viu. Dar de cele mai multe ori vei fi în ochii lor un felcer cârcotaş şi depăşit de amploarea problemei, care încerci să ţii doar pentru tine remediile adevărate ale nenorocirii lor. Credibilitatea ta când treci la ideea de exerciţiu fizic este deja compromisă, chiar dacă îl iei uşor vorbindu-i despre scări în detrimentul liftului, despre plimbare în detrimentul serialului Inimă sălbatecă sau despre sport în general, în detrimentul DigiTV.

Greu de abordat problema berii şi a şpriţului, mai ales când obezul are nasul roşu, vinişoare şi damf. Acum este şi greu să convingi pe cineva să se uite la Steaua în Champions League treaz (având în vedere că ai o datorie de medic să nu faci rău pacientului) dar, în opoziţie cu uşurinţa cu care deliciosul lichid străbate tractul digestiv superior, cercetători renumiţi (dar şi observatorii oricărei bodegi) au constatat o legătură între consumul de bere şi grăsime şi chiar o invers proporţionalitate între pescajul consumatorului şi spaţiul neocupat de halbe de pe masa lui.

Problemele medicale legate de obezitate se împart în două categorii largi. Cele care nu există aproape niciodată (respectiv o cauză medicală tratabilă pentru obezitatea lui, ceva cu glanda în speţă) şi cele care există aproape întotdeauna şi care sunt efectul obezităţii. Ultimele nu par importante pentru pacient, care de fapt nu pentru asta se află acolo, deşi un medic cu imaginaţie poate stârni interesul acestuia discutând un pic despre arterită şi amputaţii, diabet şi orbire şi în general despre tipul de cherestea (brad, stejar, carpen) pe care le-au ales rudele, pentru pacienţii care au continuat să se îngraşe fără să ţină seama de riscuri, atunci când s-a dorit, pentru ultimul drum, ceva de calitate.

În special ideea că ai putea să te îngraşi ca un cimpoi cu capătul înfundat în care suflă pe rând un clan de scoţieni robuşti din cauza hipotiroidismului este misconcepţia majorităţii pacienţilor. Pornind de la cele câteva kilograme de apă pe care le depune un pacient cu deficit tiroidian sever, existenţa, mai ales pe internet şi în formula As a acestei boli enumerate printre cauzele de obezitate este colacul de salvare pe care îl aşteaptă huidumele ca să slăbească continuând să mănânce ca un urs în luna dinainte de hibernare.

Încerc să le ating, cu empatie, cunoştinţele de istorie, vorbindu-le despre nerelevanţa acestei afecţiuni în renumitele sanatorii de slăbire pentru clientela evreiască ale lui Hitler, sperând să îşi amintească de pe History Channel cât de supţi la faţă păreau pacienţii, indiferent de starea tiroidei lor, dar degeaba. Încerc să îi conving despre dorinţa mea fierbinte de a le descoperi această boală (dorinţă comparabilă poate doar cu dorinţa pescarului de a trage de năvodul plin), în speranţa că poate m-or crede când le voi arăta că nu sunt mai bolnavi cu tiroida decât vecinul lor care mânâncă, ca un papagal, numai salată. Mi-ar plăcea să reuşesc mai des.

Cel mai adesea pacientul pleacă cu o dietă. Dieta este de fapt o hârtie pe care pacientul o pune undeva (îmi place să cred că formatul A4, aspectul lucios şi caracterul nonabsorbabil al texturii hârtiei împiedică să fie utilizată, la propriu, în aria digestivă). Totuşi, unii pacienţi mai conştiincioşi o citesc şi o aplică. Kilogramele încep să dispară ca frunzele unui stejar butucănos bătut de vântul salatelor şi plouat cu apă chioară, dar după un timp se constată că scoarţa de grăsime, depusă în straturi concentrice de atâţia ani, se topeşte mai încet decât răceala lui tata socru după ce te prinde dezbrăcat cu fiica (ailaltă) lui.

Este momentul în care realizezi că felcerul era un cretin, că oricum ţi-a dat dieta greşită (fie numai pentru că nu e pomenit nicăieri pe ea momentul în care dieta se opreşte) şi îţi spui că este momentul să revii la normal. La urma urmei eşti încă tânăr, ai 32 de măsele şi, dacă o să reduci pâinea după ora 19, o să bei o cană de apă înainte de masăşi o să faci gargară cu ulei seara la culcare, o să slăbeşti şi singur. Cum a reuşit şi vecina aia grasă pe care o aveai şi care până la urmă a slăbit foarte repede. Chiar în anul morţii.