Dobrică se teme de lung-metraje

Dobrică, într-un film thailandez

Orice solist ar avea sau ar fi avut Șuie, frontman-ul lor tot Dobrică rămâne. O fi genetic, o ţine de abilitățile lui de entertainer și de ușurința cu care nenea Mihai Dobre, unul dintre dinozaurii scenei de electrouri autohtone, o arde cât se poate de degajat și onest, cu pasiunile și iritările unui june, dar cu niște know-how demn de o carieră muzicală lungă de vreo 15 ani. Găsit la Cluj, în Casa TIFF, stăm la o așteptare de vreo 40 de minunte pentru drinkuri și vorbim despre cât de cinefil este Mihai Dobre și ce face el exact la un festival de film.

Cum ți-ai format educațiile cienfile? Ai avut microbul în sânge de mic?

Eh, era altfel. La cinema vedeai lucrurile cât de cât normale. La astea comuniste mai mergeam și cu clasa, la Liceenii Rock n Roll sau la porcării din astea la care oricum râdeam, erau prea absurde chiar și pentru vremea aia - după 90 făceam mișto că serialul Beverly Hills era copiat după el. Asta pe partea de cinema. Un aparat video costa atunci cât o mașină, dar părinții mei, de bine de rău aveau niște bănuți puși de-o parte și a fost demența asta „hai să luăm unul”. Filmele veneau prin niște piloți de avion care plecau afară, cumpărau casetele video şi le aduceau unor oameni care aveau aparate. Era o chestie mișto cu aerul ăla ușor clandestin. Acum, când toate sunt la îndemână, parcă nu ți se mai pare așa fun. Deși mie îmi place, recunosc că am așa o plăcere când reușesc să dau jos un film.

Păstrezi chestiile pe care le vezi?

Nu sunt colecționar. Dacă am un film care mi-a plăcut îl mai țin, să-l pasez pe la prieteni, dar recunosc că în ultimul timp puține m-au mai dat pe spate. E mișto să mergi pe zona de festivaluri, că acolo vezi niște filme pe care uneori nu le găsești nici pe net. Acuma nu știu cât de fan sunt ca să mă duc până la Berlin sau până la Cannes, dar la TIFF merg și stau mult, că lucrez pentru ei. Așa reușesc să bag uneori şi două filme pe zi. Nu aș putea mai multe.

De unde o colaborare cu un festival de film?

Colaborarea mea cu TIFF-ul se datorează unor conjuncturi foarte simple. Tudor Giurgiu, directorul TIFF-ului care e in charge și la Gopo, a fost șeful meu ca director artistic la defunctul post muzical tv, Atomic.

Voiai să te apuci de clipuri? Regie & shit?

Eu n-aveam de gând în perioada aia să încep vreo carieră de orice fel, deși aveam o vârstă venerabilă, adică 28 de ani. Încă trăiam pe spatele lu' mama și lu' tata și mă simțeam foarte bine așa. Începuse și treaba cu Șuie să meargă cât de cât și am zis că sună bine televiziune muzicală. Partea de producție efectivă am învățat-o chiar de la Oana Giurgiu, soția lui Tudor Giurgiu, care a făcut un curs intensiv cu mai mulți oameni de pe-acolo și mi-a plăcut. Atât de mult încât am zăcut prin televiziuni vreo opt ani, nu numai la Atomic, și pe la Pro TV, unde făceam Zero, și în TVR, unde lucram pe proiecte. Dar într-adevăr, la Atomic mi-am pierdut cei mai mulți ani, şi i-am apucat şi declinul. Mi-a părut rău.

Ce faci, mai exact, la TIFF?

Atât aici cât și la Gopo se dau niște premii pentru întreaga activitate. Asta înseamnă că trebuie să stai să selecţionezi cadrele cele mai tari din filmografia celui premiat, că e director de imagine, că-i regizor, că-i actor. Cu ochiul ăsta pentru televiziune, cred că am uneori un feeling să aleg cadrele alea frumoase, mișto filmate. Mai ales că la un premiu dintr-ăsta, lucrurile trebuie să fie și catchy. Trebuie să dai lucruri mai puțin subiective, replici mai generale, nu un răspuns la altă replică pe care tu nu o știi sau n-ai văzut-o sau n-ai băgat-o în seamă. Chestia asta îmi place foarte mult pentru că pe măsură ce selecționez cadrele și mă duc la editare, am în cap cum trebuie așezate. M-am gândit să fac eu muzica pentru astea și pentru că era un volum destul de mare de muncă l-am cooptat și pe prietenul meu Alex Pop să le lucrăm împreună.

Lucraseşi deja ceva muzică la nişte scurt-metraje.

Mă rog, n-aș putea să-i zic încă muzică de film pentru că nu sunt încă la nivelul ăsta, încă învăț. Pentru mine etalon de muzică e Clint Mansell. Are deja trei filme la care a făcut muzica, mi se pare extraordinar și cred că aș putea ajunge și eu la nivelul ăla undeva peste câțiva ani. Melanjul ăsta de preclasică cu synth e foarte frumos. Lasă Requiem for a dream, mie cel mai mult îmi place The Fountain. Soundtrack-ul ăsta îl ascult odată la două zile, îl am și-n mașină, e exact ce trebuie. Cam asta aș vrea. Dacă primesc o propunere de scurt-metraj nu mi-e frică și nici rușine să o iau.

Ți-e frică de lung-metraje?

Pentru un film de lung-metraj m-aș mai gândi de vreo cinci ori. Cel puțin în perioada asta nu m-aș băga, pentru că eu mai am de învățat multă armonie. M-am apucat de pian abia acum doi ani și n-am făcut-o ca să cânt la petreceri. Dacă era Michi în locul meu, care face muzică de atâta timp, da, m-aș fi băgat cu ochii închiși, dar el nu prea e interesat de zona asta. Până își mai revin românii, ies din minimal și intră în techno sau ce vor ei, mai învățăm și noi.

Ce filme bagi la TIFF?

Am văzut multe filme la TIFF, dar mai mult cele românești că astea urmează să aibă premiera peste juma de an si na, mă interesează, că sunt român. Anul trecut am văzut Principii de viață al lui Constantin Popescu și mi-a plăcut. Am văzut și ăla cu luptătorii partizani, Portretul luptătorului la tinerețe, care trebuia să facă parte dintr-o trilogie. Nu mi-a plăcut cum reizorul l-a pus în lumină pe Vlad Ivanov, spre deosebire de Porumboiu sau Mungiu. În 432, când a început ăsta să urle, țin minte că mi s-a făcut pielea de găină. Asta e mișto la un film. La un moment dat parcă eram eu acolo și ar fi strigat la mine, am avut senzația aia pe care o aveam când eram mic și țipa profa la mine „Băi, Dobre, stai liniștit!”. Mi s-a părut filmul ăla extraordinar de bun, cu atât mai mult cu cât știu povestea care s-a întâmplat pe bune cu cineva de la un bloc vecin care a murit la chiuretaj.

Și pe la tine pe acasă ai regizori favoriți, filme care te-au lubrefiat sufletește?

Cel mai mult îmi place Terry Gilliam, pentru că are zona aia ușor copilărească pe care uneori o mai am și eu. Chiar la 41 de ani am pofte din astea să mai joc o vațea ascunselea sau să fac glume copilărești gen pus pastă de dinți pe clanță și asta mi-a plăcut la el, touch-ul ușor de copilărie și umorul britanic. Preferatul este Time Bandits. Începe cu o poveste cu un copil care e strigat la masă și ăla aude niște zgomote în dulap, îl deschide și apar niște pitici care vin dintr-o poveste, îl răpesc și-l duc în vremea lui Ghilgameș, o paranoie din asta de zici că Gilliam a luat o ciupercă și dup-aia s-a dus să scrie. Eu m-am simțit foarte ok cu filmul ăla pentru că și eu făceam asta, de mic mi-a fost frică de întuneric, încă îmi mai e, și de obicei adorm cu televizorul aprins.

Deci nu vezi cinema-ul ca gogorița aia care ne spală pe creieri și ne parazitează timpul pentru culturi înalte, teatre, cărți….

E o lume mișto mișto asta cu filmele. Provin dintr-o familie cu un ușor iz intelectual, soră-mea cu două facultăți, maică-mea profă de italiană și română, un pic cazonă, mi-a zis: „Începi cu Jules Verne la 12-13 ani, da după aia bagi literatură serioasă”. Noi suntem rude cu Ionel Teodoreanu. La medeleni ăla mă punea să-l știu pe dinafară. Pe măsură ce am trecut în anii 90, timpul acordat lecturii a început să scadă. Țin minte că la un moment dat ajunsesem să citesc două sau trei romane în paralel și le terminam pe toate într-o lună. Uite-mă acuma, și din cauza filmelor, citesc trei cărți pe an.

Te-ai băga să faci tu un film?

Nu cred, pentru că știu că e de muncă, dar dacă aş face unul cred că ar fi frânturi din filmele pe care le-am văzut, aduse într-o zonă din asta mai unitară. Pe mine nu m-a speriat ideea de sample, cum nu m-a speriat nici în muzică.

Citiţi și Haute Culture ne-a făcut un mix fin