Dragi metaliști, nu vă mai scuzați pentru că vă place metalul

Dacă ar fi să ne luăm după ultimii ani, metalul greu are cei mai plângăcioși fani din toată lumea muzicii. Oare mai există alt gen muzical care se poate lăuda cu o bază de fani atât de obsedați încât să-și ocupe tot timpul cu inventarea de strategii de apărare pentru faptul că ascultă muzica asta? Nu spun că nu se găsesc scuze și pentru alte forme de muzică; de fapt, există o tendință tot mai mare pentru fani și critici să-și justifice gusturile muzicale. E un tipar comportamental legat inextricabil cu noțiunea căcăcioasă de „plăceri vinovate". Dacă nu ești catolic, n-ar trebui să ai niciun motiv să te simți vinovat pentru ceva. Eu unul nu mă simt deloc; Nu eu am scris piesa Waterloo de la ABBA, dar n-o să mă scuz nici pentru dansul cretin pe care s-ar putea să-l inițiez de câte ori aud cântecul.

Îmi place să fiu fericit și nu cer scuze pentru lucrurile care mă fac fericit de teamă că fericirea mea va ofensa pe cineva. Nu e vorba de cenzură, ci despre satisfacția și bucuria pe care cineva le obține dintr-o bucată muzicală. E o experiență completă și unică în sine, care n-ar trebui tulburată de opinia altcuiva. E atât de greu să-ți găsești liniștea în ziua de azi, încât e incredibil că ne autosabotăm bucuriile. Ca fani ai muzicii, relația noastră cu arta și muzica e inerent intimă, și totuși cultura heavy metal continuă să ceară scuze și să justifice această relație.

Tendința de a se scuza întâlnită la fanii heavy metalului provine din intenția binevoitoare de a evita ofensarea cuiva, dar să nu ne păcălim. E un gen muzical care conține titluri de piese precum „Dezbrăcat, Violat și Strangulat" și nume de trupe ca Isus în Putrefacție sau Vite Decapitate. Subtilitatea n-a fost niciodată punctul forte al muzicii metal. Nimic din muzica asta nu sugerează blândețe, așa că de ce insistăm să-i asigurăm pe cei care nu ascultă metal că „nu suntem toți așa"? Imaginați-vă cât de penal ar fi ca George Corpsegrinder Fisher să înceapă fiecare concert Cannibal Corpse cu o scuză de zece minute în care să spună că speră ca publicul să nu fie ofensat de ceea ce urmează să se întâmple.

Bineînțeles, n-ar face niciodată asta pentru că toată lumea din public se află la un concert heavy metal. Iar numele trupei nu e o greșeală de scriere. De zeci de ani, metaliștii au declanșat iadul cu coperțile lor de albume, numele lor de trupe și de piese și diverse mituri urbane de-a dreptul ilare. Acum heavy metalul a ajuns să-și frângă mâinile fix din motivul pentru care muzica asta era înainte atrăgătoare. Sunt probleme în heavy metal? Da, sunt. Există oameni de căcat care se folosesc de muzică pentru a-și promova ideile nocive și bolnave? Da. Și în muzica metal, și în alte feluri de muzică. Schimbarea sperie pe oricine, mai ales atunci când spulberă niște norme sociale foarte înrădăcinate. Asta nu e o chestiune de cenzură: comentariile homofobe, misogine, bigote pe care le citești sau le auzi în lumea fanilor metal nu reprezintă verbalizarea unei culturi înfloritoare. Sunt răgetele de moarte ale unei ideologii care a ajuns antiteza extremismului.

Doar pentru că apeși butonul „postează", nu înseamnă că ești expert în probleme de gen, rasă, LGBT sau tirania patriarhală occidentalizată, așa cum, dacă stai pe forumuri precum Nuclear War Now sau Metalhead nu înseamnă că înțelegi perfect lumea fanilor metal. Orice digresiune de la idealul original – de a face muzică tare și gălăgioasă ca dracu' – e un exercițiu de nonsens și nesiguranță, așa că păstrează-ți furia pentru nedreptățile care există în lumea tangibilă.

Heavy metalul n-are nevoie de scuze sau să-l justifici. Dacă simți nevoia să comentezi de fiecare dată „Știu că e Manowar, dar…", ca să eviți furia utilizatorilor cu gusturi mai rafinate ca ale tale, atunci poate ar trebui să iei toată muzica metal pe care o deții (casete, CD-uri, viniluri, mini-disk), s-o pui într-o cutie de carton și s-o lași în stradă s-o descopere un puștan mișto care să se bucure.

Uite care-i faza, toți știm foarte bine ce ascultăm, de ce ascultăm muzica asta și de ce e tare. Heavy metal-ul e, la bază, urât, gălăgios și agresiv. Nu e un apel ca toată lumea să înțeleagă că nu suntem toți așa de răi. Heavy metalul nu are o istorie mai dubioasă ca alte genuri muzicale, iar tendințele antisociale ale stilului nu-i obligă pe fani să se justifice mereu celor care nu-i înțeleg. Dacă respecți egalitatea între oameni, ar trebui să înțelegi că nu datorezi nimănui nimic, cu atât mai puțin scuze pentru faptul că ai găsit bucurie într-o formă de muzică sau artă. Într-o societate incapabilă să își înțeleagă propria furie și drepturile umane de bază, e total neproductiv să fii defensiv în privința gusturilor tale muzicale.

Unii dintre noi își găsesc bucuria în întuneric, alții într-un duet Wynonna și Naomi Judd. Indiferent care e plăcerea ta, bucură-te că ai găsit-o și lasă pe toată lumea din jur să se bucure de a lor fără să-ți asculte comentariile nesolicitate. Mai degrabă aș arde-o cu un tip în trening cu Slipknot decât cu sute de persoane care dau mai încet piesa lui Phil Collins la semafor când au geamul deschis la mașină. Nu da vina pe Phil. Dă vina pe tine. Ai destule motive să fii supărat fără să mai fie nevoie să-ți pierzi timpul și energia ca să aperi puțina plăcere pe care ai reușit s-o găsești în viață.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre metal:
Black Metal norvegian adevărat Topul celor mai ridicole trupe metalice românești Fiul lui Nicholas Cage a inventat muzica ghost metal Artistul român care face design pentru cele mai dark trupe din lume