Droguri care mă fac să plâng

Drogurile ar trebui să îndeplinească trei obiective simple:

1) Să te facă să te simți mai bine

2) Să te facă mai sociabil

3) Să te facă să pari mai cool decât ești de fapt

Toate aceste rezultate dorite n-au nicio treabă cu drogurile, pentru că drogurile fac un singur lucru. Exacerbează toate defectele caracterului tău care-i fac pe oameni să nu te placă. Toate mecanismele scârțâitoare pe care oamenii le folosesc ca să nu-și expună adevărata lor natură se închid brusc atunci când oamenii își tratează creierul cu substanțe chimice.

Eu îmi petrec majoritatea timpului nefiind eu însumi. Evit să-mi exprim adevăratele sentimente dacă am impresia că acestea îi vor înstrăina pe ceilalți. Îmi sufoc egoul ca să nu par absorbit de sine. Și uneori am impresia că drogurile mă pot ajuta să sublimez aceste tipare comportamentale mai puțin potrivite.

Dar asta nu se întâmplă niciodată. În loc de asta, am diverse accese stupide de nebunie. Fac tot ce îmi stă în putere să evit drogurile, dar în rarele situații în care dau greș, rezultatele sunt atât de penibile încât mă simt obligat să le împărtășesc pe internet cu toată lumea.

În primele 20 de minute, coca mă face să cred că aș putea ridica un elefant cu degetul mic. Sunt puternic, atrăgător, extrovertit, mai puțin chel, mai slab și capabil să par deștept deși îmi scrâșnesc dinții. După această scurtă perioadă, simt nevoia să mă târăsc într-o plasă din plastic și să locuiesc acolo veșnic. Nimeni nu face plase din plastic mari cât să încapă un adult, așa că îmi vine să confecționez eu una din mai multe plase pe care să le topesc și să le transform în Mega Plasa.

Într-o vreme scriam un blog pentru o mică companie pornografică din San Fernando Valley. Unul din avantajele unui job în industria porno e că poți merge personal pe un platou să vezi cum și-o trag niște străini. Din cauză că nu voiam să conduc până acolo și compania nu era una zgârcită, eram transportat pe platou într-o limuzină. Și asta nu e tot. Mergeam acolo însoțit de una dintre actrițele din film.

Era nouă în industrie și era binevoitoare, prietenoasă, generoasă și-i plăcea să tragă chestii pe nas. Pe drum înapoi după 14 ore de filmare, s-a hotărât să-și pună în practică obiceiul de față cu mine. Neștiind că obișnuiesc să mă fac de căcat după ce iau narcotice, mi-a oferit o liniuță.

„Am primit chestia asta la un party pe plajă azi noapte. Trebuie să zbor spre casă și oricum n-o pot termina pe toată. Ia câtă vrei.”

Isteață fată. A apelat la natura mea altruistă. Nu puteam refuza. În următoarele 20 de minute îi povesteam istorioare sexuale inventate, după care am băgat din greșeală și o poveste adevărată despre cum nu mi s-a sculat prima oară când am făcut sex cu o femeie.

După ce am lăsat-o acasă pe actriță, șoferul limuzinei s-a întors spre mine și mi-a sugerat sever să stau departe de cocaină pe viitor. Și m-a asigurat că impotența nu e ceva rușinos.

Mi s-a spus că o să mă simt foarte „chill” după ce am consumat o prăjiturică gătită cu unt cu THC. Am mâncat doar jumătate după care am fost informat de către prietenul meu Donald că s-ar putea să leșin dacă am băgat atâta. Deși în momentul ăla eram perfect lucid, am intrat brusc în paranoia. Nu permiteți nimănui să vă spună cum o să vă simțiți după ce ați luat droguri. Lucrurile astea ar trebui să se întâmple natural, la fel ca primele întâlniri romantice sau sodomia. [Nota autorului: Uneori sodomia poate avea loc de la prima întâlnire, dar niciodată fără o scrisoare de aprobare din partea părinților ambelor părți.]

Am plecat împreună cu Donald spre Dodger Stadium, unde aveam tot atâtea șanse să am un trip bun câte șanse are o biserică baptistă să fie de folos lângă un sediu de Planificare Familială. Cu cât sunt prezenți mai mulți oameni, cu atât sunt mai puțin capabil să-mi domolesc groaza de interacțiune. Cel mai tulburător aspect la un eveniment sportiv e faptul că e plin de copii în zonă. Copii care n-au idee că veselia lor mă îngrozește. Știu că o să crească mari și o să devină la fel de triști, singuratici și lipsiți de speranță cum sunt eu acum. Să le văd fețele luminându-se de bucurie când Matt Kemp aruncă o minge e ca și cum mi-ai spune ora și locul la care va fi călcat de mașină un cățel, plus modelul mașinii respective. Ca să nu mai zic că nu poți face nimic să-l ajuți și ești obligat să și vezi nefericitul eveniment.

Singura chestie care m-a ajtat să nu explodez a fost că nu stătea nimeni în dreapta mea în prima parte a jocului. Odată ce a sosit cuplul latino vorbăreț, am început să-mi imaginez cum ar fi să sar peste gardul de protecție. Bucuria lor mă stresa la maxim. Bâta de baseball îmi făcea pielea de găină. Căldura trupurilor a peste 60 000 de oameni mă făcea să simt că mă sufoc.

Singura alinare mi-a fost punga de chipsuri pe care am devorat-o cu capul pe jumătate vârât în ea.

Prima oară am inhalat fum de țigară la vârsta de 18 ani și am tușit atât de mult că mi-au dat lacrimile.

Poate credeți că alcoolul nu e drog, dar eu zic că orice mă face să plâng în timp ce cânt piese Journey la karaoke ar trebui clasificat ca drog. Băutura mă face mai trist decât reușește orice altceva, în afară de ultima scenă din Blade Runner. Data viitoare când vă uitați la Blade Runner, încercați să vă îmbătați înainte. S-ar putea să sunați la o linie telefonică pentru sinucigași.

După ultima despărțire amoroasă, am ajuns la concluzia că panica, frustrarea și emoțiile haotice sunt parte din ființa mea și singurul mod de a-i face pe ceilalți oameni să nu mă evite din cauza asta e să încep să iau pastile.

Zoloft și alte anti-depresive m-au făcut incapabil să mai simt ceva în afară de dorința continuă de a mă căca. Xanax, pe de altă parte, mi-a oferit o evadare din adevărul că tata nu mă iubea destul de mult, că aselenizarea a fost falsă și că în loc să plătesc chirie, așa putea plăti rate pentru propriul meu apartament.

Xanax nu m-a făcut și n-o să mă facă niciodată să plâng. Spre deosebire de substanțele mai sus menționate, Xanax mă face docil și mulțumit. În schimb, mă face să plâng psihiatra la care trebuie să merg ca să-mi iau rețeta. Nu se poate abține să nu mă întrebe toate întrebările pe care nu vreau să mi le pun niciodată. E sfâșietor că trebuie să-mi confrunt fricile o zi pe lună ca să pot obține drogurile care mă ajută să evit să le confrunt pentru celelalte treizeci de zile.

Traducere: Oana Maria Zaharia