Războaie, foamete, secetă, armată obligatorie pe termen indefinit, mai puțină libertate ca în Coreea de Nord, riscul de a fi băgat la închisoare oricând, fără motiv. Și toate astea nu sunt de ajuns pentru a-i convinge pe refugiați să aleagă România ca țară adoptivă.

În urmă cu două luni, România s-a oferit să primească un prim val de trei sute de refugiați. Doar 45 de migranți din miile de solicitanți de azil care traversează lunar deșertul și marea în Italia și Grecia vor fi relocați aici, în primă fază. Dintre acești 45 de refugiați, așteptați în România în viitorul apropiat, cei mai mulți sunt originari din Eritreea, țară în care jumătate din populație este creștină și cealaltă jumătate, musulmană.

De ce atât de puțini? Pentru că refugiații nu vor în România, România nu îi vrea aici, iar procedurile de relocare stabilite de Uniunea Europeană sunt complicate și neclare.

„România a exprimat disponibilitatea pentru a primi, într-o primă etapă, un număr de 30 de refugiaţi din Italia şi 15 refugiaţi din Grecia‟, mi-a răspuns Guvernul, pe 30 decembrie 2015, la o solicitare, prin email. Cifra inițială, de trei sute, dispăruse deja în neant.

De fapt, numărul de aproape șapte ori mai mic de refugiați care vor călca pe pământ românesc în următoarele săptămâni se datorează, în principal, faptului că ei nu vor un nou început în țara noastră.

„Foarte puține persoane acceptă să meargă în alte state membre în afară de Germania, Suedia, Olanda, Belgia. Eșecuri de preluare de refugiați au avut multe țări. Inclusiv Luxemburgul. Ei s-au dus cu o ofertă de peste trei sute și, cu chiu-cu vai, au luat în jur de 20. Nu prea sunt refugiați dornici să ceară azil în România‟, mi-a spus consilierul prezidențial pe Afaceri Europene Leonard Orban, la telefon, pe la sfârșitul lui decembrie.

Tot atunci, Orban mi-a spus și că majoritatea celor 45 de refugiați sunt originari din Eritreea, o țară mică din Africa.

Dacă ai auzit doar vag sau deloc despre această țară din nord-estul Africii, află că aici poți fi arestat oricând pe stradă și încarcerat, fără vreun motiv întemeiat. În Eritreea, înrolarea în armată e obligatorie la 18 ani. Dacă e clar când intri, nu se știe când ieși, pentru că înrolarea se face pe termen nedefinit. La capitolul libertate de opinie, țara asta stă mai rău decât Coreea de Nord, după cum arată rapoartele organizațiilor internaționale.

Seceta, foametea, peste 30 de ani de război cu vecinii etiopieni și dictatura determină în jur de cinci mii de oameni să fugă din țara asta, lunar, și, vreo câteva sute de mii, în ultimii ani. Ceea ce o plasează pe locul al doilea în lume, după Siria, în topul țărilor părăsite de propriii locuitori.

Dar toate astea nu sunt de ajuns să îi convingă să vină de bună voie în România. Înainte să îi blamezi, gândește-te cu ce gânduri ai veni într-o țară în care s-a pus problema construirii unui centru pentru refugiați lângă o fabrică de armament, în care mulți se întreabă ce cauți la ei în țară și îți reproșează că nu te-ai dus în alte țări care nu te vor, sau în care faptul că deții telefon mobil năruie imaginea refugiatului clasic din mentalul colectiv?

De fapt, odată cu discuțiile despre refugiați am văzut și cât de primitori sunt, de fapt, românii. Un sondaj realizat în septembrie a arătat că peste 67% dintre români nu sunt de acord ca refugiații care ar ajunge în România să fie găzduiți în localitatea lor. Vorbim despre aceeași țară ai cărei cetățeni populează cu milioanele țări ca Spania și Italia.

Am încercat să aflu care este situația oficială în privința refugiaților și răspunsurile primite m-au făcut să înțeleg că numărul mic al celor care cer adăpost aici nu se datorează doar opțiunii lor, ci și celebrei nebuloase administrative din România.

În problema refugiaților, Inspectoratul General pentru Imigrări din România e autoritatea responsabilă de preluarea refugiaților. La o solicitare a mea, care cuprindea întrebări clare referitoare la procedurile care vor avea loc odată ce migranții ajung în România, am primit un răspuns de câteva rânduri, care, practic, nu spune nimic: „Cu privire la realizarea transferurilor persoanelor aflate în nevoie de protecţie internaţională potrivit Deciziilor UE 1523/14.09.2015 şi 1601/22.09.2015 de instituire a unor măsuri provizorii în domeniul protecţiei internaţionale în beneficiul Italiei şi al Greciei, menţionăm că România şi-a îndeplinit obligaţiile de a comunica autorităţilor din Italia disponibilitatea de a primi persoane aflate în nevoie urgentă de protecţie internaţională‟.

Nici la Guvern, lucrurile nu par să fie cu mult mai clare. Nici măcar numărul de refugiați primiți nu este bătut în cuie: „Informaţii concrete cu privire la sosirea primului grup în România vor fi disponibile numai când autorităţile din statele beneficiare (Italia, Grecia) vor informa autoritățile române cu privire la persoanele ce urmează a fi transferate efectiv şi vor organiza transferul, detaliile de transfer fiind stabilite de comun acord (aeroportul internațional, punctul de trecere a frontierei, modalitatea de a călători etc.)‟.

Ca să-nțelegi că haosul ăsta nu este o creație românească, ci este o problemă cu adevărat europeană, am să-ți enumăr etapele primirii unui refugiat într-o țară străină. Așadar, sutele de mii de refugiați care ajung în Grecia și Italia sunt preluați în niște centre speciale, denumite hotspot-uri. Aici sunt identificați, amprentați, consultați medical. Apoi, cei în cazul cărora se decide că au nevoie de protecție internațională sunt întrebați dacă sunt de acord să fie relocați într-un stat membru al Uniunii Europene. Aceștia pot fi doar din Siria, Afganistan sau Eritreea. Numărul alocat fiecărui stat membru ține cont de populația statului, produsul intern brut, numărul mediu de cereri de azil din anii trecuți și de rata șomajului.

Odată ce spun „da", toate cheltuielile ce țin de cazare și transport sunt preluate de Uniunea Europeană. Cei care spun „nu" pleacă mai departe, pe cont propriu, acceptând riscurile unei călătorii pline de pericole și riscuri – de exemplu, rețele de transportatori ilegali și garduri de sârmă ghimpată ridicată de unele țări - către țara pe care și-o doresc ca mamă adoptivă.

„Solicitanții de azil trebuie să opteze pentru relocare, dar nu pot alege țara în care să fie relocați. Odată ce autoritățile naționale le oferă o țară de destinație pentru relocare, ei o pot refuza, dar atunci vor fi obligați să rămână în Italia", mi-a explicat Valeria Carlini, responsabil pe relații externe și comunicare al Consiliului Italian pentru Refugiați, cu sediul la Roma.

Astfel, odată ce spun „da‟ relocării, dar nu țării care li se oferă, ei nu își mai pot continua drumul de unii singuri către o altă țară. Dacă acceptă oferta, mai urmează un pas, și anume să fie acceptați de țara de destinație. Iar pentru ca asta să se-ntâmple, migranții trebuie să îndeplinească trei condiții: să aibă nevoie de protecție internațională, să fi fost amprentați în sistemul Eurodac (bază de date centrală destinată comparării amprentelor) și să nu reprezinte un pericol pentru siguranța națională sau ordinea publică.

OK, neoficial ar mai fi unele criterii. De exemplu, unele țări ar vrea numai creștini. Multe ar prefera ca refugiații să știe limba engleză, acesta fiind și cazul României, după cum mi-a declarat o persoană cu putere de decizie în privința refugiaților.

Cert este că întreg procesul de relocare din cele două țări asaltate de refugiați este unul greoi și neclar, după cum mi-a explicat și Leonard Orban: „Drept dovadă, de la finalul lunii septembrie până în decembrie fuseseră relocați din Grecia doar în jur de 260 de refugiați‟.

Autoritățile din Grecia nu au răspuns la solicitările mele referitoare la ce se întâmplă cu acei refugiați care acceptă relocarea, dar apoi refuză țara în care urmează să fie transferați. Mi-a răspuns însă Cristian Pîrvulescu, președintele fondator al Pro Democrația, care a vizitat în ultimele săptămâni hotspot-urile din Grecia și Italia, din poziția sa de președinte al Grupului pentru Integrare și Imigrare al Comitetului Economic și Social European. Comitetul este un organ consultativ al Uniunii Europene, al cărui principal rol este să creeze o punte între UE și societatea civilă din statele membre.

„Refugiații nu pot avea preferințe, nu pot selecta țările. Am asistat la relocare, în Grecia, în Lesbos. La nivel teritorial, se trimit niște ofițeri ai EASO (European Asylum Support Office), care lucrează în cadrul hotspot-urilor din Italia și Grecia. Ei intră în discuții cu refugiații și încearcă să le propună formula de relocare, explicându-le că mai avantajos pentru ei să folosească această formulă. Odată ce intră în procesul de relocare, sunt ulterior informați în ce țară merg. Dacă refuză, intră în procedura de expulzare‟, mi-a spus Pîrvulescu.

Din ce povestește Pîrvulescu, e clar că nu ți-ar mai fi atât de ușor să arunci cu fiere în refugiați, dacă ai petrece o săptămână într-un hotspot: „Nu-ți poți imagina ce e acolo. Am văzut tentativă de sinucidere la granița cu Macedonia, la Idomeni. După ce l-au respins pe un sirian, și-a băgat cuțitul în gât. Este ceva de nedescris. Majoritatea sunt femei, bătrâni în cărucior, oameni într-o situație disperată. A venit la noi un irakian și ne-a spus: «Problema este că sunt musulman? Trec la creștinism, doar spuneți-mi când!»‟.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre criza refugiaților:
Portrete înduioșătoare ale refugiaților sirieni
De ce crede ONU că e o idee oribilă să nu mai primim refugiații sirieni
Am învățat cum să fii un bun român de la protestatarii antirefugiați