FYI.

This story is over 5 years old.

Artă

Fac performance art și uneori lumea nu înțelege

Nu sunt atât de naiv încât să cred că arta poate schimba lumea, nici măcar nişte copaci amărâţi.

Am crescut într-o familie de muncitori, mama lucra la C.F.R., iar tata era mecanic de vapor. Primul meu contact cu arta s-a produs pe când aveam doar 5 sau 6 ani. Toată familia era adunată în jurul mesei. Cartofi prăjiţi şi brânză rasă deasupra. Ne uitam împreună la serialul Dallas şi dezbăteam aprins motivaţiile psihologice ale personajelor. Priveam la ecranul color cu jind, absolut fascinat. Nu ştiam încă să citesc, dar interesul meu pentru artişti este uşor observabil. Taică-miu îmi traducea, ca să înțeleg mai bine ce a vrut să spună personajul în acea secvenţă, de am rămas toţi cu cartoful în gură. Cu ochii în televizor mi-a spus: „Cristi, termină de mâncat!" În clipa aia am înţeles rolul participativ al artei şi cât de importantă este funcţia socială în ea. Cineva din serial trecuse graniţele televizorului şi se interesa de persoana mea!

Publicitate

Următorul nivel l-am atins cu apariția Acasă TV. Eram martor la naşterea unui fenomen socio-cultural: „Sărmana Maria". Prima telenovelă pe care am urmărit-o cu sufletul la gură şi cu ochii aţintiţi la mărul lui Adam al actorului care avea rolul principal. Jose Armando m-a cucerit inevitabil, iar mustaţa lui, pana corbului, am încercat să o adopt şi eu de îndată ce am făcut 16 ani. Tot atunci am devenit un neînţeles. Voiam să devin actor. Mi-e greu să explic impactul pe care l-au avut asupra mea telenovelele. Eu şi cu fratele meu mergeam cu colindul şi cântam Sărmana Maria/Naşte pe Mesia". Post-modernism creștin.

Am trecut de la telenovele şi Stanislavski la artă performativă. În mai 2014 am participat la un atelier facilitat de Ioana Păun. Acolo s-a născut „VOT". Exerciţiul s-a derulat şi la Iaşi. În noaptea de 28 iunie, în Primăria Iaşi ne aflam șapte artişti. Fiecare identificase o problemă a oraşului, o împachetase într-o formă mai mult sau mai puţin artistică şi o (re)prezenta publicului. Personal, am ales să „vorbesc" despre tăierea teilor din oraş, fapt controversat şi subiect de nemulţumire între cetăţeni. Acţiunea s-a desfăşurat în incinta primăriei, aceeaşi care hotărâse tăierea abuzivă a copacilor. Altfel spus, critică instituţională. Mai clar, asta a însemnat să-mi introduc capul într-un vas cu apă, la intervale regulate. Era un apel la riscurile la care suntem supuşi zi de zi, privaţi fiind de oxigen. O prestaţie care a stârnit destule glume, critici şi înjurături, după ce a apărut pe Youtube. Întâmplător sau nu, acţiunea a fost votată de către cei mai mulţi dintre spectatori, astfel că în septembrie eram iar în Iaşi. De data asta am dus acţiunea în stradă, iar trecătorii erau invitaţi să realizeze acţiunea propusă de mine cu câteva luni în urmă.

Publicitate

Sigur că toate aceste băgări şi scoateri de cap din apă nu au adus teii înapoi. Nu sunt atât de naiv încât să cred că arta poate schimba lumea, nici măcar nişte copaci amărâţi. Dar îmi place zona asta de lucru şi am descoperit că nu sunt singurul. E eliberator şi mişto. Şi tocmai de-aia nu înțeleg de ce domeniul stârnește atâta ură și nelămuriri. Ca în acest articol de săptămâna trecută. Așa că am vorbit cu niște colege din domeniu, la început de drum, ca să îmi explice cum, ce, și de ce performance art. Poate dacă se prinde lumea ca nu încercăm sa o ardem super artistic, nici super intelectual, se mai relaxează.

VICE: Cum se cheamă ultimul tău proiect de performance art și în ce constă?
Amalia Olaru: Who are you . E un performance cu doua tipe, Ioana şi Cătălina, puţină muzică, ceva mişcare şi atmosferă. E un cadru intim şi vulnerabil.

Ioana Marchidan: Amalia respiră adânc. Sunt eu pe un scaun o oră, vorbind cu oamenii despre mine şi despre comunism. Eu cu fricile mele, umorul meu, tristeţea mea, copilăria mea, maturitatea şi chiar bătrâneţea pe care nu o ştiu, dar încerc să mi-o imaginez. Dansez puţin. Vorbesc mult. E şi muzică, plus proiecţii video.

Adina Mocanu: Collective landscapes . Prima parte a proiectului a avut loc la galeria Posibilă unde am fost prezentă zilnic timp de aproape o lună. Eu şi un participant ne aşezăm pe două scaune albe, faţă în faţă. Îl/o rog să îmi spună o amintire robot, o imagine neînregistrată de ei în alt mod și prezentă numai în spațiul lor interior. Eu o desenez. Acţiunea se repetă şi cu ceilalţi oameni. Proiectul e on-going.

Publicitate

Care-i rostul ?
Amalia: E o întâlnire şi prin ea încercăm să obişnuim spectatorii cu ilogica simţurilor, a trăirilor spontane. Vorbeşte de identităţile noastre în societate, despre identităţile noastre (ne)asumate, despre convenţionalism şi încăpăţânarea cu care ne agăţăm de stereotipuri. Despre frica de a „fi". Şi, nu în ultimul rând, este un performance despre a nu putea defini cine suntem dincolo de cum ne denumim.

Foto via

Ioana: E un experiment cu foarte multă libertate de exprimare şi cu momente născute din pură joacă. Joacă serioasă, normal. E politic. E social. Şi, mai mult decât atât, e personal. Concept, dans, teatru, cântat, video. Sunt toate acolo. Vorbește despre om și căutările lui dinspre interior înspre lume. Despre cât de actuală este ideea de limită, despre cum am identificat-o în trecut şi o respirăm în prezent. Amalia este omul contemporan care nu învaţă niciodată să respire adânc, dar trăieşte cu iluzia unei libertăţi pe care într-o zi să şi-o asume. Ziua aia nu vine niciodată. Amalia este numele unei generaţii de sacrificiu care încă are forţa să înţeleagă şi să înveţe despre oameni, despre timpul istoric şi despre timpul personal.

Foto via

Adina: Înregistrarea unor pierderi ale memoriei și înlocuirii bazate pe emoție a acestora mă interesează, precum și surprinderea unicității și, în același timp, a caracterului unitar al amintirii. De asemenea, ce aleg subiecții să-mi povestească și cum se raportează ei la imaginea rezultată. Amintirea este alterată în contact cu realitatea materială?

Publicitate

Foto via

Cum reacționează publicul la genul ăsta de reprezentație?
Amalia: Publicul e la fel de fragil ca şi noi. Am fost o singură dată în faţa lui, doar ce a ieşit în lume. Oamenii au fost emoţionaţi. Cred că se sperie sau se entuziasmează. În orice caz, au reacţii puternice. Unii ironizează fără a înţelege, alţii ascultă, alţii se informează, câţiva au întrebări directe. O tipă a venit la mine să mă întrebe cum le cheamă pe gagicile cu care am lucrat. Vor să le mai vadă.

Ioana: De reacţia publicului nu ştiu ce să zic. Nu mă aştept să reacţioneze în vreun fel anume. S-au tot făcut multe pe tema trecutului nostru înainte de '89. Ştiu că publicul consumator s-a cam săturat de filme şi piese pe tema comunismului. Tocmai de aceea regizoarea a tăiat dintr-un text multe chestii care te duceau fix acolo. Reacţiile sunt cât se poate de normale. E imposibil să nu te sensibilizezi la o epocă care a făcut parte din trecutul nostru.

Adina: Participarea publicului a fost mai mult decât acceptabilă în condițiile în care spectatorii trebuiau să fie activi, iar acest lucru este foarte greu de obținut în România. Publicul nu știe mai nimic despre performance art, iar cei care știu pretind că știu prea multe pentru a mai și participa. Proiectul este on-going, deci oricine vrea să ia parte la acest experiment îmi poate lăsa mesaj privat pe Facebook. Am avut reacții extrem de diverse, de la lacrimi la crize de scepticism. Fiecare participare a fost unică și a trebuit să o abordez diferit, să mă confrunt live cu fricile și întrebările participanților, cu încercarea lor de a cosmetiza amintirile. Cred că principala calitate a lui este participarea publicului, educând și în același timp stârnind interesul pentru arta contemporană și structurile ei ideatice.

Publicitate

Crezi că reprezentațiile tale și-au atins scopul?
Amalia: Greu de spus deocamdată. Cred că în artă nu prea e necesar să oferim definiţii tuturor tipurilor de exprimare şi nici să avem un scop foarte clar trasat. E important să se întâmple. Chiar şi uşor haotic. E nevoie de experiment într-un peisaj artistic dominat clar de tradiţionalisme. Trebuie să ieşim din bula asta.

Ioana: Lucrul a fost bizar la început. Nu aveam curaj să experimentez. Cred că tipa cu care am lucrat s-a şocat la început. Venind din zona dansului încă aveam timidităţi la nivelul textului. Am avut şi un blocaj la un moment dat. Chiar şi acum îmi pun intrebarea ce a fost în capul meu atunci când am acceptat? Pentru mine, şi-a atins în mod clar scopul. Mi-am depăşit nişte limite.E ca şi cum aş fi sărit cu paraşută fără siguranţă. Şi acum sunt safe.

Adina: Pot afirma că oamenii din afara zonei artistice au fost cei mai deschiși și am simțit că au rămas cu ceva după această experiență, iar acest lucru mă bucură pentru că pentru ei am gândit proiectul. Apoi, este un proiect în care folosesc desenul, abilitate dobândită în facultate. Cumva, rezolvă magic conflictul absolut normal care se naște într-un tânăr artist format într-un mediu tradițional și care alege să lucreze cu experimentul în prezent.

Aşadar, lucrurile sunt ba incerte, ba în fază de experiment şi pentru cei care practică performance-ul. Adică fix în aceeaşi poziţie ca publicul. Poate că ar fi bine să n-o mai dăm după gard atâta. Ce pretenţii putem avea dacă 24% dintre români consideră cultura ca fiind "nu prea importantă" şi fug de ea ca dracu de tâmâie? Personal, recunosc că sunt confuz. Am impresia că practic o artă a eşecului. Adică sunt cam loser. Cred că am intrat într-un mecanism care neagă tocmai ce vrea/caută majoritatatea. Eu imaginez alte scopuri pentru viaţă. Pentru iubire. Pentru artă. Sunt non-conformist. Hartist cu accent pe hipster. Anticapitalist. Antireligios. Antiheteronormativ. Dar eu văd în asta o oportunitate, mai degrabă decât un drum închis. Las succesul pe seama politicienilor, corporaţiilor, câştigătorilor de concursuri TV, cuplurilor căsătorite și a altor categorii de genul şi îmbrăţişez eşecul, neînţelegerea, pentru că „If at first you don't succed, failure may be your style." Nu vă zic cine a spus asta. Căutaţi singuri.

PS.: Dacă cu arta performativă nu prea iese, postez aici o amintire a copilăriei mele.

Dacă nu te-ai săturat încă de artă postmodernistă:
M-am săturat să mă prefac: nu înțeleg arta postmodernistă românească Performerii care se apucă de genitale sunt geniali Glitchr e cel mai interesant artist-hacker de pe Facebook