Am cont de Facebook de prin 2010, de pe vremea când nu existau pe aici influenceri, trolli, hateri sau postaci și când lumea părea mai puțin rea, cel puțin în spațiul virtual. Eram înconjurat de zeci de prieteni care, în general, postau poze, scurte idei și comentarii sau link-uri la articole interesante. Intram de cel mult două-trei ori pe zi și postam una-alta săptămânal.

Cea mai mare parte a vieții mele se desfășura în afara rețelei lui Zuckerberg, dar asta nu înseamnă că nu eram conectat sau informat. Eram conectat la tot ce avea importanță pentru mine și cam tot ce era relevant pentru profesia mea de ziarist. În 2016, am ajuns la concluzia că Facebook-ul a devenit un loc care pute, o cloacă în care ăla care țipă mai tare și mai dur se cheamă influencer, vedetă a internetului (sau, cum am mai auzit, „power user"). Tocmai d-aia prefer să-mi petrec timpul online într-un spațiu mai puțin murdar: pe Twitter, unde am cont de aproape trei ani.

Folosesc în continuare ambele rețele sociale pentru că sunt, într-adevăr, dependent. Dar și ziarist, așa că face parte din meserie. Dar dintre cele două rețele, Twitter este, de departe, mai civilizată și ceva mai curată. Și vreau să-ți spun în fix opt motive cum am ajuns eu la concluzia asta. Nu trebuie să fii în asentiment cu mine, dar poate te pune pe gânduri, mai ales că Facebookul a ajuns să te manipuleze mai rău ca teveul.

Pe Facebook este acum toată lumea. Când spun toată lumea, mă refer la toată planeta: 1,7 miliarde de conturi active, din care vreo nouă milioane în România. Pe Twitter sunt doar 313 milioane de utilizatori, iar în România, unde sunt cam 380 de mii de useri, rețeaua nu are, în mod evident, priză la publicul larg. Problema nu e însă că Facebook e foarte popular, ci că, tocmai din cauza popularității, s-a transformat într-un ocean în care toată lumea a ieșit la pescuit. Aici își agață politicienii votanții, site-urile de propagandă și de manipulare cititorii, liderii de opinie fanii.

Noțiunea de „influencer" s-a inventat pe Facebook și, ți-ai dat și tu singur seama, că unii câștigă bani grei spunându-ți ce să faci, cum să votezi, în cine să crezi și pe cine să detești. Informația simplă, necomentată, a cam dispărut de pe Facebook și a fost înlocuită cu părerea. Ai să-mi spui acum că și pe Twitter e la fel, de fapt pe orice rețea socială, dar o să-ți dau peste degete. Interesul pentru manipulare e mai scăzut pe Twitter, în primul rând pentru că numărul utilizatorilor e mult mai mic. E ca la pescuit. Dacă vrei să umpli barca de pește, ieși în largul oceanului. Dacă vrei doar să te distrezi, merge și pe râul din spatele casei.

Fotografie via Wikimedia Commons

După cum bine știi, pe Twitter nu o să publici niciodată un roman. De fapt, a făcut deja cineva asta, dar nu din prima. Pentru că cele 140 de caractere per postare te împing să fii un individ succint. Chit că-i dai cu hate sau cu fun. De regulă, aici oamenii formulează o propoziție scurtă și postează un link la un articol.

Mă bucur teribil că șefii de la Twitter nu au fost de acord cu creșterea numărului de caractere, pentru că ar fi ajuns al doilea Facebook, unde sky is the limit, în timp ce there is no limit pentru prostie. Twitter s-ar fi transformat într-o mare mizerie.

Și mai rău este că pe Facebook oamenii au început să scrie mult. Exagerat de mult. Dacă mai ții minte, locul ăsta era ceva mai fun, postările mai simple, acum a devenit o fițuică internațională în care publică absolut oricine. Românul s-a născut grafoman, nu poet. Deși se crede poet. Mă rog, romancier, în cazul ăsta.

„Și cine te obligă să citești toate textele alea lungi?", ai să mă-ntrebi. În general, nu o (mai) fac, dar, ca orice dependent, nu mi-e atât de ușor să mă curăț de mizerie. Însă încerc să mă las cu niște metadonă - Twitter, care a făcut o selecție nemaipomenită: „Ești grafoman, marș pe Facebook!" „Știi să concentrezi o informație în 140 de caractere? Atunci stai aici!"

Pentru că toată lumea e conectată, Facebook-ul a ajuns un loc public. Adică e un fel de stradă centrală, unde toată lumea se plimbă și cască gura. Treaba e însă că pe bulevardul ăsta, toate ușile de la clădiri sunt deschise, iar proprietarii te invită la ei în casă: „Nu vrei să vezi ce-mi mai face copilul, ce boacăne a făcut pisica, cum se simte nevasta?" E ca atunci când te plimbi pe o stradă turistică plină cu restaurante și angajații din fața ușilor te agață să intri să mănânci și să bei la ei.

Pe Facebook o grămadă de necunoscuți se poartă cu mine de parcă am face parte din aceeași familie. Uneori chiar am senzația că trăiesc în viața altora și am problemele altora. Adică una e să pui poze cu traficul îngrozitor din Prelungirea Ghencea, că poate văd și autoritățile și fac ceva, și altă e să scrii pe Facebook că ți-a murit mama.

Din punctul ăsta de vedere, Twitter-ul e mult mai puțin personal. De fapt, Twitter-ul înseamnă în primul rând informație circulată rapid. Cam pentru asta a fost inventat. Revoluția din Moldova, din 2009, a început pe Twitter), și cea din Egipt din 2011, iar Primăvara Arabă a continuat tot pe Twitter. Abia dup-aia s-au răspândit revoltele și pe Facebook.

Tot în 2009, prima fotografie cu avionul care a aterizat pe râul Hudson, în New York, a fost postată, la patru minute după eveniment, pe Twitter și preluată de toată media mainstream.

Asta spune multe despre oamenii care folosesc Twitter, dar și despre puterea acestei rețele de microblogging.

Știu că tot soiul de experți în social media îmi zic că tot eu dețin controlul și pe Facebook, atâta vreme cât am butoanele unfriend și unfollow la îndemână. Dar nu e chiar atât de simplu să faci ordine într-o listă cu mii de prieteni. Mai ales că această tocăniță în care se amestecă lucrurile serioase cu cele ultra-mega-personale e boală generalizată.

Spune-mi că nu ți s-a întâmplat să constați că prietenul Gigel, care până acum share-uia doar articole interesante despre politică externă, a început să posteze și rahaturi despre trăirile lui interioare. Înțeleg că Facebook-ul chiar încurajează rahatul ăsta, dar poate doar e teoria conspirației.

Pe Twitter nu prea ai nevoie să muncești la selecții de tipul ăsta. Acolo a avut loc o selecție naturală. Bine, sunt și excepții, dar eu, spre exemplu, nu am întâlnit frați de-ai lui Poptămaș pe Twitter. Crede-mă, „regula celor 140 de caractere" a făcut minuni.

În aglomerația de pe Facebook găsești orice: trolli, hateri, influenceri, conturi false, politicieni penibili etc. Dar mai găsești, din ce în ce mai mulți în perioade cum sunt campaniile electorale, și oameni-ventilator. Adică niște useri care nu fac altceva decât să răspândească părerile altora. Aruncă Ponta cu niște rahat în cineva? Ventilatoarele împrăștie rahatul la toată lumea. O laudă Moise Guran pe șefa DNA? Miile de ventilatoare de pe Facebook au grijă ca stropii de miere să se lipească de cât mai multe buze.

Twitterul e specializat pe distribuirea informației. Pui un link la un articol foarte interesant din New York Times pe Twitter, poți să fii sigur că va fi share-uit. Opiniile nu ajung prea departe, poate doar cele cu adevărat valoroase și de la numele mari din Twitter care nu sunt deloc la fel de populare ca liderii din FB.

Manipularea, minciuna și propaganda fac acum legea pe Facebook. Nu doar din cauza ticăloșiei celor care le lansează, dar și din cauza naivității utilizatorilor obișnuiți, care le răspândesc fără discernământ.

De fapt, disperarea după like-uri a transformat mulți oameni cumsecade în propagandiști. Și în acești judecători supremi. Nu știu să explic chestia asta, e treabă de psihologie / psihiatrie probabil. Pe Twitter, postările au mult mai puține aprecieri, semn că nu asta e miza. Ci răspândirea informației. Nu a imposturii.

Din cauza algoritmilor de selecție folosiți, Facebook s-a transformat într-un fel de închisoare. Alții îi zic „bulă". Am ajuns să fiu înconjurat de prieteni cărora le dau likeuri, iar ei îmi dau mie. Ne validăm reciproc și toată lumea se culcă fericită. Treaba e că, în general, eu și oamenii ăștia avem cam aceleași păreri. Deci, nu prea văd vreo evoluție dacă ne citim doar între noi. Iar setările din Facebook nu te ajută, cu adevărat, să modifici bula asta.

Poate o soluție este să fii prieten cu oameni cu care nu ai aceleași interese sau să-ți creezi conturi false ca să spargi bula, să vezi cum gândește lumea cealaltă. De obicei, mai reală decât lumea ta.

Pe Twitter, însă, scap de grija asta a autenticității. Postările de aici sunt afișate în ordine invers cronologică. Ideea e să afli informația cât mai repede, în timp real, dacă se poate. De exemplu, tentativa de lovitură de stat din Turcia a circulat mult mai rapid pe Twitter decât în Facebook.

Eu urmăresc conturile marilor instituții de presă occidentale și ale multor ziariști străini. Pun pariu că am aflat astfel cu mult înaintea ta cine a câștigat alegerile din SUA. De pe Twitter, evident.

Ca să închei, Zuckerberg a avut un succes zdrobitor nu pentru că programatorii lui au fost mai deștepți decât cei de la Twitter. Ci pentru că a intuit ce caută cu adevărat publicul larg. Oamenii au nevoie fie manipulați, mințiți și, la rândul lor, vor să-i manipuleze pe alții. Dar, înainte de toate, oamenii vor să fie aprobați, validați. Din punctul ăsta de vedere, Facebook e pur și simplu „visul omenirii".

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre Twitter:
În Moldova, revoluționarii Twitter vor să scape de umbra lui Lenin
Iată-l pe tânărul homosexual rus care folosește Twitter pentru a combate homofobia
[Cum îți plângi morții în era absurdă a internetului ](http://www.vice.com/ro/read/cum-jelesc-oamenii-moartea-prietenilor-de-pe-internet)