E trecut, deja, de zece, însă mi se pare inuman că telefonul îmi vibrează la ora asta. Simt, vag, un gând care îmi dă târcoale; dacă aș fi capabil să găsesc cuvintele ar fi, probabil, ceva de genul: „să dea dracu'n capu' ăluia care mai bea, vreodată, o picătură de ceva". Deschid un ochi, să văd cine-i la telefon, și realizez că mă încearcă o ușoară durere de cap. Nu e cine știe ce, așa că nu pricep de ce îmi vin în minte cuvintele lui Jim Morrison cu „[I have] a splitting headache". Răspund la telefon.

E Antonescu, de o vioiciune nu doar ușurel iritantă, ci și de neînțeles: în zori, când eu am tăiat-o, tocmai își luase încă o bere. Începe să turuie ceva cu bețivani care nu se mai satură și îndemnuri la trezire că o să înceapă cântarea în Piața Civică. Mă face să-i promit că sar din pat, îi ard un duș și cobor să bem o cafea.

Juma de oră mai târziu ciocnim deja prima bere, durerea de cap a dispărut, iar în ureche mi se învârte un cântecel bluesy despre un tip cu dezordine bipolară aflat în faza de manie, on top of the world. Dacă sunt în formă înseamnă că azi-noapte n-am băut așa de mult cât îmi închipuiam, capul îmi vâjâia mai mult de la oboseală și de la câtă muzică am ascultat. E bine, pentru că e doar a doua zi și mai am azi și mâine în care o să o țin tot așa.

Sunt în Tulcea, unde am venit pentru Dichis'n'Blues, un festival al – evident că te-ai prins – muzicii blues.

După ce mergi trei sute de kilometri prin soare, pe un drum mai mult pustiu și prin sate dobrogene adormite, Tulcea îți dă o senzație de capăt de lume. Știi tu, genul de orășel care pare prăfuit oricât de curat ar fi, în care ai senzația că nu se întâmplă nimic, niciodată. Pe deasupra mai și știi că acolo începe sălbăticia Deltei după care, gata, se termină și România și bucata asta din Europa.

N-ai cum să vezi, din prima, străduțele înguste pe care au mai supraviețuit case de acum o sută de ani, nici grădinile în care, pe o plită, se frige un stavrid în timp ce într-un ceaun se pune de o tochitură de batal. N-o să-ți spună nimeni poveștile cu greci, lipoveni, bulgari, coloniști germani sau turcoaice care dau în cafea.

Una din poveștile astea e a lui Alexandru Avramide. Tipul a venit în Tulcea, când Dobrogea încă era otomană, de undeva din Grecia de azi. Era puștan și sărac, așa că s-a angajat la un han. În următorii treizeci de ani a reușit să se-nsoare cu fata hangiului, să ajungă unul din cei mai bogați negustori ai orașului și să își construiască chiar în centru, cu meșteri italieni, un mic palat.

Acolo s-a desfășurat Dichis'n'Blues: în grădină concertele, până pe la miezul nopții, iar la subsol partea de jam-session, care se termina către dimineață. Nu te aștepta la o chestie cu mii de participanți, bețivăneală până în zori și tipi tripați care nu mai știu de ei. În grădină nu încap decât câteva sute de oameni. Nici nu prea ai avea de unde să scoți mai mulți, pentru un gen muzical care a ajuns de nișă, într-un oraș ca Tulcea.

De băut, s-a băut. Vin din podgorii locale. La sticlă și cu degustare. Și bere d-aia mișto, artizanală, la prețul la care la majoritatea concertelor iei o poșircă galbenă fără pic de gust. Berea asta venea pe n soiuri: cea facuta special pentru festival, blondă, roșie, neagră, etc. Adriana, o tipă din echipa care făcea berea, mi-a spus că șmecheria e să le iei pe rând, dar să o lași la sfârșit p-aia cu capac verde pentru că are gustul cel mai tare și de la ea nu te mai poți întoarce la altele.

O altă șmecherie, pe care nu doar eu am descoperit-o, e că nu spune nimeni că după aia verde nu mai poate urma încă una verde, dup-aia încă una și tot așa. Și dacă nu îți plăcea nici berea, dar voiai, totuși, să te simți bine, poate te împrieteneai cu vreo gașcă și te luau cu ei la o plimbare unde, ups, vă împiedicați cu toții de un cui, if you know what I mean.

Dar nu băutura și plimbările au creat atmosfera. Bluesul a făcut-o. Să nu începi cu „mă doare-n cur de bluesul tău și de toate teoriile că mai tot ce înseamnă muzică mișto are prin ADN un pic de blues". Trebuie să vezi cum sună bluesul live pe o instalație beton, cu meseriași care își știu bine toba, chitara, bassul, tuba – da, ai citit bine – muzicuța, clapa ș.a.m.d. Uită-te la ei.

Puștii îndrăgostiți de blues din Soul Serenade, cu Hanno Hofer lângă ei. Leszek Cichonski, cel mai tare chitarist polonez de blues, cu o figură zen, de la care am auzit pentru prima oară live, și la chitară pe deasupra, una dintre piesele mele favorite, „Mo' better blues".

Veronica, aterizată dintr-un film anglo-italian. Marcian Petrescu, o enciclopedie a bluesului care trăiește pentru muzicuță. Habar n-am câte are. O bandulieră. Câteva pe masa de lângă el. De toate felurile. Le schimbă în timp ce cântă, trece de la un microfon la altul, îi dă și din voce și le mai și face semne băieților din trupă. Crede-mă, într-o atmosferă d-asta, pe întuneric, la capăt de România, când auzi o piesă ca „When it's darkness on the delta" – habar nu am care dintre ei a cântat-o – o simți.

Se apropie de 12, suntem deja la a doua bere a celei de-a doua zile de festival și este evident că nimeni nu se grăbește să facă ăia o sută de metri până la Piața Civică, unde la zece trebuia să înceapă o cântare. Și muzicienii au stat până târziu azi-noapte, așa că e absurd să te aștepți să aibă chef de cântat în soare. Se decide că ar fi mai bine să se renunțe la piață și să se facă jam-sessionul la umbră, pe terasa hotelului, aflată la un etaj deasupra noastră. Eu fac pe deșteptul și zic că „cetatea e acolo unde sunt cetățenii". Nimeni nu râde. Ori e prea devreme, ori sunt prea prost. Sau ambele.

Pe terasă îl găsim pe Vali „SirBlues" Răcilă. E unul dintre cei mai tari bluesmani din România. Dacă n-ai auzit de el și nu l-ai văzut pe nicăieri, imaginează-ți-l pe Moș Crăciun – barbă, burtă, tot dichisul – îmbrăcat ca unul din tipii ăia care băteau pe vremuri America sărind dintr-un marfar în altul, un hobo care cum prinde o clipă de răgaz pune mâna pe chitară și bagă un blues ca la mă-sa acasă, în Mississippi.

Eu l-am văzut prima oară la o cântare acum mai bine de 15 ani, într-un club din București, și ce mi-a plăcut a fost că se vedea că tipul era înnebunit după muzică, nu venise acolo doar ca să trântească un show: la patru dimineața, când în tot clubul mai rămăseseră o mână de oameni, SirBlues cânta exact cum o făcuse și cu cinci ore mai devreme, când gemea de lume. Aici, la Tulcea, Răcilă a venit să le spună copiilor povești despre blues că, na, Moș Crăciun nu poate veni cu mâna goală chiar și dacă e deghizat în hobo. Până când începe atelierul lui mai sunt câteva ore bune, așa că cere un whisky și începe să ne cânte nouă.

Cei de la Soul Serenade, care se așezaseră la masa de lângă el, bagă și ei. „Easy Rider". Se aude și o muzicuță care intră atât de ușurel încât îți vine să zici că tipul suflă la futu-i mă-sa, dar în sensul mișto al expresiei. „Nice and easy", cum ziceau Ike și Tina acum 50 de ani. SirBlues mai bagă un whisky și dă drumul la „Lovesick Blues". Băgăm și noi o minunăție de aligoté. Terasa se umple.

În ceea ce mă privește, am putea să stăm aici până diseară: vinul curge, bluesul curge și el, tutun am berechet. Numai că unul dintre prietenii lui Antonescu, Cezar, are alte idei: a făcut rost de câteva zeci de scrumbii proaspăt-pescuite din Marea Neagră și vrea să le trântească pe grătar. Oamenii trebuie să mănânce ceva, că iar urmează o noapte grea și, pe deasupra, cântă Billy Branch.

Așa că, vrei, nu vrei – și trebuie să fii cam prost să nu vrei – mergi cu toată trupa la Cezar la curte. Unde îți dă și o minunăție de caisată, că doar nu poți să intri în curtea omului și să nu bei nimic. Și mai trântește și o slană cu jumări lângă, ca nu cumva să te ardă pe gât caisata. Iar în timpul ăsta peștele sfârâie ușurel pe grătar, de zici că-i muzicuța aia care cânta mai devreme la futu-i mă-sa.

Și, din nou, nu prea îți vine să te mai cari.

Înregistrare via contul de Facebook al lui Iulian Comănescu

Antonescu – Cristian Antonescu, ăla de dă trezirea la ore inumane – e omul din spatele festivalului. Tipul e avocat și a profesat câțiva ani în București, până când a zis că el își bagă picioarele, vrea liniște și se retrage la Tulcea. Acolo era, însă, cam prea multă liniște pentru gustul lui, așa că a vorbit cu un prieten pianist să dea o raită și să o pună de o cântare de jazz. I-a chemat la concert și pe amicii din Tulcea, cărora le-a zis să își aducă și copiii.

După câteva evenimente de genul ăsta, ăia micii au prins gustul și au zis că vor mai mult, ăia marii au zis că vor și ei să se bage și până la urmă s-au hotărât să facă un festival de blues. Totul e pe bază de voluntariat, de la organizare până la partea cu banii: unul dintre sponsori îi spunea zilele astea lui Antonescu că el bagă banii pentru fie-sa, care are vreo șapte ani. A fost încântat când a găsit-o pe puștoiacă – până atunci ascultătoare de chestii gen Andra – căutându-l pe YouTube pe Billy Branch.

Billy Branch a fost, împreună cu trupa lui, the Sons of Blues, capul de afiș al ediției de anul acesta a festivalului. Tipul e unul dintre marii meseriași ai lumii pe Chicago blues și pe muzicuță. E suficient să îți spun că omul și-a început cariera în trupa lui Willie Dixon. Chiar dacă nu le ai cu bluesul, trebuie să fi auzit măcar de o parte din piesele lui Dixon, pe care le-a cântat toată lumea, de la Clapton și Rolling Stones la Muddy Waters și The Doors; imnul neoficial al bluesului, „Hoochie Coochie Man", e scris de Willie Dixon.

Lângă Dixon a învățat Billy Branch meserie și se vede. Mi-au plăcut mult toate trupele care au cântat la Dichis'n'Blues, însă când au urcat pe scenă Billy&Co. am avut senzația că sunt în bancul ăla cu ciobanul care vine și trântește pe masă careul de ași. Parcă era o altă lume, o altă scenă, un alt festival. Vezi asta și înțelegi de ce, oricât de buni ar fi, Clapton, John Mayall, Stoneșii, cine vrei tu, n-or să cânte niciodată blues ca americanii.

Chestii d-astea gen cântarea la terasă și scrumbia la grătar în grădina lui Cezar țin de farmecul ascuns al festivalului, destinat inițiaților și norocoșilor. Cireașa de pe tort e în ziua a treia când ăștia, inițiații și norocoșii, ajung pe un vapor care se înfige în inima Deltei. Nu zic că n-ai șanse de acces la bord. Ai. Dacă ești groupie, sau te împrietenești în primele două zile de festival cu organizatorii, sau îți falsifici o legitimație de presă. Sau dacă ai noroc.

Pe vaporul ăla am ajuns eu. După câteva ore, căpitanul a oprit motorul în mijlocul pustiului. Jur-împrejur baltă, stufăriș, sălcii și nuferi. Tot felul de păsări și un gen de viespi uriașe, care te bâzâiau un pic, dar nu erau agresive. S-au scos boxele și instrumentele. Și a început încă un jam-session.

Căpitanul – aflu că se ocupă cu muzica, bagă la orgă pe la nunți și are ceva playlisturi făcute – este fascinat și filmează totul cu telefonul. Dup-aia se cântă în mijlocul vaporului, fără boxe. Aligotéul – același ca la terasă – curge.

Într-un târziu, vaporul se pune în mișcare către Tulcea. Stau la proră. Soarele a apus – mai e doar o dâră de lumină pe care vaporul pare să urce prin vegetația luxuriantă. Imaginea mă duce cu gândul la Apocalypse Now – da, știu, filmul n-are legătură cu bluesul, nici Vietnamul cu Delta.

Ne îndreptăm către inima întunericului. De unde vine și bluesul.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre festivaluri:
Fotografii de la un festival de nudiști din anii '70, din Milano
Un festival de sex s-a închis din cauza oamenilor care voiau să încerce pornografia virtuală
Fotografii cu rockeri care petrec la cel mai mare festival metal din România