Fiul lui Nicolas Cage a fost într-o trupă de black metal și a inventat ceva ce se numește „Ghost Metal”

Cu o constituţie de wrestler, după ce-a practicat sportul în liceu, Weston Coppola Cage este un tip masiv. Când a apărut în holul de la SLS Hotel din Beverly Hills cu editorul și soția lui, Danielle, împingea un cărucior în care era fiul de trei luni al cuplului. Copilul a adormit repede. „El poate dormi orice s-ar întâmpla în jurul lui", ne-a spus Cage. „Ne-am dus la un eveniment acum câteva zile și DJ-ul băga techno la volum maxim, dar puştiul nici măcar n-a clipit."

La 23 de ani, Cage e deja la a doua soție. Asta se poate sau nu să-l pună la egalitate cu tatăl său, Nicolas Cage, care a trecut prin trei căsătorii și încă e în cursă. Așa tată, așa fiu, nu? Relativ. În timp ce Cage, cel bătrân, e cunoscut pentru actoria sa dubioasă din filme ca și Raising Arizona, Wild at Heart, și Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans, Cage cel tânăr are un set complet diferit de excentricități. Când era adolescent, Wes a început o trupă numită Eyes of Noctum, ceea ce nu ar fi ceva neobișnuit pentru o beizadea de la Hollywood cu resurse nelimitate, cu excepția că ei cântau black metal, cu ușurință unul dintre cele mai neaccesibile genuri muzicale pe care le-ar putea alege. Wes a profitat pe deplin de contul bancar al familiei şi a zburat cu trupa sa în Suedia, ca să-şi înregistreze albumul cu legendarul producator Fredrik Nordström, omul care a orchestrat albumele giganților din extreme-metal-ul scandinav, cum ar At The Gates, Opeth și Dimmu Borgir. În LA, Wes purta în mod regulat rimel de bărbaţi, adică îşi dădea cu creion de contur negru la ochi sau se machia ca un cadavru la evenimente cu covorul roșu, ceea ce îl face chiar și pe taică-său să arate normal prin comparație.

Înainte de sfârșitul anului, Wes intenționează să lanseze primul său album solo, care combină metalul si muzica industrială în ceve ce el numește „ghost metal". Speră că asta îl va ajuta să se împace cu mama sa înstrăinată, actrița Christina Fulton. Dar nu se bazează pe acest lucru.

Noisey: Cum ai ajuns la metal?
Wes Cage: Am gravitat spre el la o vârstă foarte tânără. Am început cu muzica mai atmosferică, dar am vrut să aud sunetul ăla cuplat cu ceva. În primul rând am aflat despre trupe ca Rammstein, care foloseau elemente industriale, și System of a Down.

Acestea au fost trupele cu care ai intrat în genul ăsta?
Da, absolut. Cum am crescut un pic mai mult, am început să apreciez lucrurile mai extreme, cum ar fi Cradle Of Filth si Dimmu Borgir.

Ce crezi despre chestiile mai underground?
Pentru adevăratul black metal, ar trebui să menționez Emperor. Vocea lui Ihsahn oferă așa de multă emoție, chiar mi-a plăcut foarte mult atunci când eram mai tânăr și încă îmi place.

Te-a făcut cineva interesat de trupele astea, sau le-ai găsit pe Internet?
Mi-am găsit calea în black metal pe cont propriu, cât navigam pe web. Înainte să-mi dau seama, la varsta de 17 ani, deja eram în Norvegia și socializam cu ei. A fost o onoare. Acolo am serbat şi faptul c-am făcut 18 ani şi am cunoscut pe toată lumea. Petrecerea a durat trei zile. [Râde] Îmi aduc aminte de primele 24 de ore, dar nu și de restul. Sunt încă prieten destul de bun cu Hellhammer de la Mayhem și [fostul basist de la Dimmu Borgir] ICS Vortex.

Te-ai dus acolo doar ca să-i cunoști?
M-am dus acolo în vacanță, dar şi ca să găsesc inspiraţie. Eu sunt un mare adept al teoriei de input-output, adică trebuie să ții motorul alimentat cu cât mai multe informații posibile, așa că am vrut să văd fiordurile și tot ce-i p-acolo.

Cum ai început cu trupa de black metal, Eyes of Noctum?
Eyes of Noctuma început în 2006, a fost o pasiune de-a mea, dar la acea vreme eram încă în liceu, faceam wrestling și arte marțiale. Când veneam acasă plin de endorfine, voiam să fiu artistic. După câțiva ani, trupa a devenit o prioritate în viața mea. Am scris un album întreg cu prietenul meu Alex, am angajat niște tipi și ne-am dus în Suedia ca să înregistrăm cu Fredrik Nordström. A fost un moment titanic în viața mea. Am fost în Gothenburg și Fredrik mi s-a părut excepţional să lucrez cu Fredrik. Unii dintre colegii mei de trupă nu l-au înțeles când spunea lucruri de genul, „Asta ar trebui să sune mai medieval", dar eu m-am prins mereu.

Deci, Alex a fost un prieten de-al tău de la școală, iar ceilalţi din trupă erau mercenari?
Da. Am văzut un tip care cânta la chitară clasică în fața școlii mele și un grup de oameni se tot lega de el. N-am putut să mă uit cum o grămadă de tipi agresau un artist, pe cineva pasionat de meseria lui, așa că l-am apărat și de acolo ne-am apropiat. Acesta a fost începutul prieteniei noastre. Dar i s-a urcat la cap, așa că nu mai suntem prieteni. E foarte ciudat acum.

Părinții tăi au fost reticenți să te lase să pleci în turneu la vârsta asta?
Tatăl meu m-a susţinut mereu, dar m-am îndepărtat pas cu pas de mama în acel moment. Ea a încercat să dea de mine în timp ce cântam cu trupe ca Book of Black Earth și Cattle Decapitation, și eu îi ziceam, „Nu pot vorbi acum." [Râde]

Comentariile pe care le-am citit la albumul Eyes of Noctum au fost foarte pozitive, dar toate au avut modul lor de a spune: „Nu ne-am așteptat la chestia asta de la fiul lui Nic Cage.” Cum te descurci cu fazele de genul ăsta?
Fac faţă cam în același fel în care cineva s-ar descurca cu rasismul sau cei care sunt persecutați pentru religia lor. Oamenii au această noțiune preconcepută că am crescut într-o viață plină de privilegii, dar ei nu știu cât de beznă poate fi într-o casă ca asta. Așa că am folosit asta ca să-mi pun gaz pe foc şi ca să mă răzbun pe ei în inima mea.

O parte din ambiția ta de a face muzică vine din răzbunare?
Da, în mare. Dar eu încerc să convertesc energia negativă de răzbunare în ceva pozitiv. Versurile mele sunt filozofice, au un vibe de încurajare în ele. Eu folosesc anumite formule pentru a încuraja oamenii să ajungă la Dumnezeul sau zeița lor interioară, chestii de genul ăsta.

Ai folosit numele de scenă „Arcane” în Eyes of Noctum. Cum ai ales numele ăsta?
L-am ales când am realizat cât de neînțeles și cât de enigmatic am fost toată viața mea. Nimeni nu putea să ajungă la mine, asa că atunci când toată lumea și-a ales nume de demoni, eu m-am intitulat „Arcane."

Te-ai apucat de un nou proiect solo sub propriul nume, și comunicatul de presă chiar menționează cine sunt părinții tăi. Cum ajungi să ai succes pe barba ta, fără să ascunzi faptul că ești fiul unui celebru star de cinema?
După Eyes of Noctum, am avut un fel de analiză a realității și mi-am dat seama că nu pot schimba cine sunt. Nu am avut niciun control asupra locului unde m-am născut, și mă mândresc cu asta acum. Știu că am fost privilegiat. Am putut  să călătoresc și să culeg înțelepciune din locurile în care m-am dus. Tot ce vreau să fac este să iau experiențele astea și să le împărtășesc cu toată lumea, mai degrabă decât să încerc să zac cu ele în mine ca un egoist. Am citit şi am văzut o mulțime de lucruri pe care vreau ca toată lumea să le cunoască, care aş vrea să fie mai accesibile pentru lume. Ăsta e motivul pentru care îmi doresc să fiu mai comercial acum, ca să pot împărtăși asta cu un public mai larg.

Cum ar fi?
Am cochetat cu ocultismul întreaga mea viață, Poetic Eddas, Necronomicon, Cartea Morților, lucruri de genul ăsta. Când am călătorit în Italia și Grecia, am văzut locuri care erau considerate magice la vremea lor, ca Stromboli. Când am fost în Corfu, m-am simțit ca și cum Poseidon era chiar lângă mine în ape.

Nu crezi că e dificil pentru oameni să te înţeleagă cu chestii din astea?
Da, cu siguranță. Oamenii văd referințe oculte în versurile mele și cred că sunt nebun. Ceea ce e ciudat, pentru că unii dintre primii oameni de știință au fost toți alchimiști.

Deci, ce s-a întâmplat cu Eyes of Noctum?
A fost ca un divorț imens. Oamenii nu mi-au spus despre treburile lor sau situația lor de acasă, un tip s-a întors în Idaho, un tip a mers în Wisconsin ca să lucreze la un restaurant și să predea chitară bas. Parcă toţi au plecat unul după altul. A fost ca un trend. Dar au fost și diferențe ireconciliabile. Funcţiona foarte democratic trupa aia, le-am spus că pot să exercite drept de veto la ideile mele. Așa că, toți s-au aliat împotriva mea și au vrut să elimine orchestra care mi-a fost atât de dragă. Cred că ne-a ridicat deasupra altor trupe, dar când au vrut eliminarea violoncelelor și viorilor, am început să disprețuiasc trupa. Asta m-a făcut să mă mut și să merg pe o carieră solo.

Îți numești noul stil muzical „Ghost Metal” (Metal Fantomă). De ce?
Prioritatea mea când scriu muzică este să induc frisoane. Am încorporat o mulțime de instrumente antice, ca bouzouki, ca să invoc acel sentiment fantomatic. Ăsta e și motivul pentru care am numit albumul Prehistoric Technology. Simt că albumul ăsta are o mulțime de momente de „ghost metal”, dar încă mai simt că aș putea face ceva mai bun pe albumul următor.

Ai lansat deja primul single, „Tell Me Why (Matriarch de Misery),” care este mai mult industrial decât black metal. Asta a fost o schimbare intenționată în direcție?
Da, cu siguranță. Black metal va face mereu parte din inima mea și voi face mereu black metal facultativ, dar noul gen e proiectul meu principal. Dar voi face mereu niște black metal de plăcere. Cred că am niște idei interesante.

Soția ta a scris versurile pentru „Tell Me Why”. Ce altceva mai vrei să știe oamenii despre melodia asta?
E minunată pentru că e o melodie foarte bună care te ia ușurel în albumul ăsta. Are refrenul ăsta distinct de ghost metal, pe care m-am chinuit mult timp să-l creez, dar versurile au o vibratțe mai tradițională, mai trash. Danielle a scris versurile într-o zi, când eram la casa mamei ei. Le-am citit și deja auzeam muzica. Știam că erau profunde, așa că a trebuit să le folosesc.

Despre ce e vorba?
E un punct de vedere exterior asupra a ceva ce a fost foarte dificil pentru mine când creșteam. Am avut o relație foarte tumultuoasă cu mama. Am vrut de fapt să scriu eu un cântec despre ea, dar n-ar fi fost la fel de graţios ca ce-a scris Danielle. [Râde] Ar fi fost un pic mai grotesc. Adică, dacă te uiți la prima literă a fiecărui cuvânt [în subtitlul melodiei], „Matriarch of Misery”, vezi despre cine e vorba. [M-O-M] Dar ea nu a ascultat melodia.

Vrei ca ea să-l audă?
Absolut. Are un complex de victimă, iar versurile sunt interesante, pentru că într-un fel își bat joc de lucrurile pe care le-ar spune. E o conversație telefonică foarte puternică.

Ai ceva așteptări de comunicare sau de reconciliere cu ea ca rezultat al piesei?
Mi-ar plăcea asta. Chestiile cu care am o problemă, toate certurile mele cu ea, provin de la lucruri pe care ea nu realizează că exista. Ăsta e cel mai greu lucru. Cele două boli pe care le are sunt tulburare Munchausen și tulburare de personalitate multiplă. Cu combinația asta, ea e mereu victima, iar eu sunt persoana cea mai bolnavă din lume. E deranjant.

Cât timp a trecut de când nu ai mai vorbit cu ea?
Mai mult de un an. Unul dintre motivele principale este că nu vreau să am nici un ecou din copilărie în jurul fiului meu. Dacă ea ar începe să-i spună copilului că are tulburari, m-ar îngrozi. Cred că dacă începi să le spui oamenilor că au tulburări, vor începe încet să te creadă.

Ce crede tatăl tău de muzica ta?
Chiar îi place. Singurul lucru pe care tatăl meu mi-a cerut mereu să-l fac este să nu pierd din vedere integritatea, orice aş face. Așa că m-am gândit să inventez propriul meu gen, și cred că el apreciază asta.

Am auzit că l-ai și inițiat în trupa Darkthrone.
Da! Asta a fost când aveam 16 ani și i-am pus o mulțime de trupe de black metal. dar am vrut să văd cum răspunde la alea care au avut rădăcini mai mult în rock sau punk. Așa că i-am pus „Too Old, Too Cold” și „Transilvanian Hunger" de la Darkthrone, și i s-a părut grozav.

J. Bennett e de acord ca Darkthrone e grozav.

Citeşte mai multe despre Nicolas Cage:
Metalul cu băşini e exact cum te aştepţi să fie
Black metal norvegian adevărat
Topul celor mai ridicole trupe de metal româneşti