Fotograful ăsta îți arată urâțenia frumoasă de pe străzile Americii

În lumea fotografiei stradale din America, pozele lui Jonathan Auch sunt o contradicţie unică, haotică, difuză şi plină de tupeu. Influenţat deopotrivă de fotografii japonezi de după război şi de fotografii americani care au documentat societatea anilor '60 şi '70, Auch are ca referinţă şi pictori ca Goya şi Carvaggio. Totuşi, lucrările lui au un caracter fotografic accentuat şi se agaţă de momente decisive şi de caracterul instantaneu al camerei. Auch proiectează înţelesuri alegorice asupra subiecţilor săi, nişte figuri pasagere şi interschimbabile din peisajul urban al zonei Midtown, din New York, surprinse de aproape, în detalii alarmante.

Asta duce la fotografii făcute în tradiţia marilor fotografi stradali newyorkezi, care sunt înrădăcinaţi concret în prezent. După cum ţi-ar spune orice critic, să faci o poză reuşită pe stradă e unul din cele mai grele lucruri din domeniul fotografiei şi să pozezi ceva ce pare nou e şi mai dificil din cauza greutăţii care atârnă în spatele fotografiilor stradale de acum 50 de ani.

În pozele lui Auch se distinge o influenţă contemporană clară, cea a fotografului stradal şi a criticului de la VICE Bruce Gilden. De fapt, după ce Auch şi-a înscris lucrările în concursul nostru de fotografie Take It or Leave It, Gilden a considerat că imaginile lui erau cele mai bune lucrări ale vreunui fotograf tânăr pe care i le-am arătat până acum. Dacă ai văzut emisiunea, o să-ţi dai seama că ăsta nu-i un lucru fără importanţă. M-am întâlnit cu Auch, ca să discutăm despre relativitatea frumuseţii, despre motivul pentru care majoritatea fotografiilor stradale noi sunt de rahat şi cum o cameră Leica nu te face un fotograf bun.

VICE: Pozele tale îmi amintesc de fotografii japonezi de după război precum Daido Moriyama, de fapt, de mişcarea Provoke în general.
Jonathan Auch: Mie-mi plac fotografii japonezi din era Provoke. Dacă ar trebui să-mi limitez influenţele la o singură mişcare, aia ar fi aleasa.

Ai fost în Japonia?
Nu, dar am studiat artele marţiale: aikido, ju-jitsu şi un pic de judo. Aşa că-s pasionat de cultura japoneză şi am început să studiez limba. Apoi m-am apucat de desenat.

Ai urmat cursurile Centrului de Artă din Pasadena.
E o şcoală tehnică, infiinţată după Al Doilea Război Mondial. Iniţial, trebuia să fie o şcoală de meserii. Are un curriculum sever, concentrat pe tehnici tradiţionale de design şi ilustraţie.

La un moment dat m-am săturat să tot dau o căruţă de bani. M-am gândit ce urma să fac cu skillurile pe care le învăţam. Niciodată nu m-a atras ideea să fac ilustraţii pentru Vogue Rusia. Ce aveam de zis era opusul chestiei ăleia. Aşa că mi-am luat liber ca să mă uit la poze. M-am dus în Europa şi atunci mi-am cumpărat prima cameră foto. Am început să fac fotografie stradală.

Ce fel de cameră foto ai folosit?
Un aparat vechi Nikon beater,

Întreb asta pentru că mi se pare că eşti interesat de aspectul tehnic al lucrurilor.
Cred că aspectul tehnic e de folos, dar poţi să faci o poză reuşită cu orice aparat. Poţi să faci o poză reuşită cu un telefon, deşi n-am văzut niciuna. Dar, ipotetic vorbind, poţi.

N-ai văzut nicio poză reuşită făcută cu un telefon?
Nu spun că nu există. Dar oamenii încearcă să fotografieze cu telefoanele de parcă ar fi un aparat foto obişnuit. Dar telefonul nu se pretează la aşa ceva. Poza e de o rezoluţie slabă şi de rahat. N-am văzut pe nimeni să exploateze un telefon într-un fel provocator sau interesant. Nu trebuie să faci poze clare ca să evoci ceva, jumătate din pozele lui Moriyama sunt neclare sau blurate. Unele dintre ele chiar sunt captivante tocmai din motivul ăsta.

O cameră foto adevărată poate să facă mai mult decât un telefon pentru că setările automate ale unui telefon încearcă mereu să facă totul precis.
Păi, asta-i diferenţa dintre un artist şi-un meseriaş. Un artist ia deciziile astea pe tot parcursul drumului, de la început până la final. Ca un regizor de film, trebuie să iei în considerare toate aspectele. N-am văzut pe nimeni să exploateze estetica unei poze făcute cu telefonul.

Ai studii formale în fotografie?
Nu, dar nu cred că fotografia e foarte diferită de desen.

E mai uşor să foloseşi creionul decât camera.
Poate…

Adică trebuie să ai anumite cunoştinţe tehnice ca să foloseşti camera foto.
Dar, în ziua de azi, de ce cunoştinţe tehnice ai nevoie? Pentru multe din pozele mele folosesc ceva în genul ăsta.

[Scoate două camere foto compacte mici din geantă, un Ricoh şi un Olympus şi le pune pe masă. ]

După ce ţi-am văzut lucrările, nu m-am aşteptat deloc la asta. Părea că pozele pe care le faci necesită mult control asupra setărilor manuale ale aparatului.
Astea-s doar aparate mici, fără oglinzi. Nu cred că are importanţă. Poţi să foloseşti orice ai la-ndemână. Poţi să foloseşti un Leica pentru acelaşi efect. Eu n-am bani, aşa că folosesc aparate ieftine.

Cum ai ajuns să faci fotografii stradale? Aşa le-ai numi?
Sigur, orice implicaţii ar avea termenul ăsta. E atât de vast, că aproape n-are niciun sens. Orice poate să fie „fotografie stradală".

Încercam să zic că fotografia stradală e gen pe care majoritatea îl asociază cu estetica nouă de la jumătatea secolului 20. Winogrand, Klein, Arbus şi restul. În plus, lucrezi de obicei în alb-negru, o alegere destul de retro. Cum lucrezi în contextul ăsta istoric?
Cred că cele mai multe fotografii stradale din ziua de azi sunt de rahat.

Total de-acord. E atât de greu să faci o poză reuşită pe stradă, în special când ţii cont de moştenirea lăsată de figurile alea legendare.
Cred că fotografia stradală ar trebui să aibă tupeu. Îţi ies nişte cadre care pun o întrebare în loc să-ţi dea un răspuns. E un gen deschis, poţi să pozezi orice crezi că e important, atrăgător sau interesant. Dar pentru mine, majoritatea fotografiilor de stradă din zilele noastre sunt înscenate sau o glumă scurtă, un clişeu prost. Nu cred că asta are vreo valoare artistică.

De multe ori se foloseşte o abordare foarte discretă, observaţională, dar ce faci tu e mult mai axat pe confruntare.
Da, eu văd lumea într-un anumit fel şi de-asta faca fotografiile aşa cum le fac. Nu poţi să scapi de mintea ta, de istoria ta şi de psihologia ta. Cred că există idei pe care nu le abordăm în mod special în viaţa de zi cu zi, subiecte pe care fotografia stradalăe abordează uşor.

Dar lucrezi şi într-un fel care nu mai e la modă. În ziua de astăzi, oamenii sunt obsedaţi de acurateţe şi aş spune că pixelii nu sunt în vogă. Dar cumva, pozele tale arată foarte contemporan. Are de-aface cu felul în care oamenii-s îmbrăcaţi şi cred că are de-a face şi cu instrumentele digitale. Dar e ceva foarte actual în abordarea ta. Cine sunt influenţele tale, în afară de Moriyama?
Pe la început am văzut o expoziţie a lui Robert Capa în Berlin. M-am gândit că pot să fac ceva în genul ăla, adică fotografie de război.

Ah, asta e interesant, pentru că pot să vad un fel de legătură cu negativele alea topite cu debarcarea din Normandia. Cine altcineva?
Da, aia a fost o greşeală, dar a îmbunătăţit pozele. Au fost cele mai bune poze pe care le-a făcut Capa vreodată.

După cum am mai zis, fotografi japonezi ca Shonei Tomatsu, Eikoh Hosoe sau Kikuji Kawada, care a făcut The Map. Îmi place William Klein şi, desigur, Robert Frank. Lisette Model, Gilden, Weegee…

Toţi ăia sunt fotografi cu înclinaţii politice. Tu ai opinii politice puternice?
Da.

Cum îţi influenţează lucrările?
Cred că sistemul economic pe care-l avem structurează lumea şi structurează relaţiile dintre noi. Chestia asta tronează în special în New York. Într-un fel, noi nu ne privim reciproc ca pe nişte fiinţe umane. E o violenţă neexprimată care există în felul în care ne purtăm unul cu celălalt pe străzile din New York. În loc să încerc să romanţez asta, prefer s-o arăt aşa cum e.

Cum îţi alegi un subiect? Tipii ăştia (de mai sus) sunt foarte fotogenici.
Mi-a plăcut perechea asta. Bărbatul arată ca şi cum ar păşi înspre moarte. Erau aliniaţi ca nişte măşti de teatru.

Cum recunoşti atât de repede scene ca astea?
E un instinct care se formează. Dacă văd ceva cu potenţial, încerc să-mi fac drum prin mulţime până la locul în care s-ar putea întâmpla şi ori se întâmplă, ori nu. E ca şi când ai face surf, dar nu chiar atât de paşnic. Nu ştiu, poate seamănă un pic mai mult cu luptele de tauri.

Se enervează vreodată oamenii când le faci poze? Cum te descurci cu asta?
Uneori. Încerc să le explic ce fac. Dacă oamenii devin agresivi, mă apăr.

Ai de-a face vreodată cu poliţia?
Da, de multe ori.

Cum s-a întâmplat?
După 11 septembrie, oricine e considerat în afara „comportamentului social normal" e pus sub o supraveghere sporită. Parametrii care determină orice comportament social normal s-au îngustat. New York-ul a devenit neospitalier cu oamenii care nu-s în parametrii ăştia.

Şi e considerat un comportament neobişnuit să le faci oamenilor poze pe stradă. Poliţaii sunt acolo ca să ţină oamenii în frâu.

Eu sunt respectuos şi politicos, dar încerc să evit (poliţiştii) pentru că nu vreau să am de-a face cu asta. Ei nu ştiu legile pe care s-au jurat să le apere. De multe ori mi s-a întâmplat ca poliţiştii să-mi spună ca e ilegal să fac poze fără să cer voie.

Nu e ilegal, dar s-ar putea ca oamenilor să nu le convină. Te concentrezi pe oamenii ăia ca pe subiectele pe care le abordezi, oameni care s-ar putea afla în afara normelor sociale.
Am păreri politice puternice şi întotdeauna o să gravitez înspre oamenii de la marginea societăţii sau cei mai puţin privilegiaţi.

Crezi că oamenii ăştia-s frumoşi?
Există o atracţie şi o repulsie. Cred că unii dintre ei sunt frumoşi, iar alţii sunt urâţi.

Încerci să-i faci să arate urât? Sunt astea nişte reprezentări exacte ale oamenilor ăstora?
Ce înseamnă asta? Ai putea să iei un aparat foto, să-l setezi să facă poze automat şi să tragi zece cadre într-o secundă. Fiecare cadru ar avea o reprezentare diferită a persoanei. E o fotografie statică, o fracţiune de secundă în timp şi odată ce o separi de contextul original poate fi repusă în alt context, iar şi iar.

În plus, ca spectator poţi să vii cu interpretarea ta. Oricum, ce e frumuseţea?

N-am un răspuns pentru asta.
Nici eu.

Găseşti mai multe poze ale lui Jonathan Auch pe blogullui.

Traducere: Alice Yehia

Citeşte mai multe despre fotografie stradală:
Studio54 a fost cel mai mişto club din lume Bruce Gildeen face fotografii cum nu ai văzut până acum Fotografii unice cu scena punk din San Francisco